„De acum să nu se mai facă din tine rod în veci. Şi îndată s-a uscat smochinul” (Matei 21, 19).
Iubiţii mei fraţi,
Odată cu Duminica Floriilor, cele patruzeci de zile ale Postului Mare au luat sfârşit. Cei ce au dorit să se împace cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu semenii lor în aceste patruzeci de zile, au făcut tot ce le-a stat în puterea lor. S-au iertat cu vecinii, s-au împăcat cu rudele, s-au rugat mai mult, au postit cu bucurie, au venit regulat la Sfânta Biserică, s-au spovedit cu lacrimi la preot, au făcut canonul dat de duhovnic, au părăsit patimile. Au lepădat cu totul urâta desfrânare, au alungat de la ei mânia, ura şi răzbunarea, au părăsit beţia, tutunul, înjurăturile şi toată dezmierdarea acestui veac.
Şi acum, din seara aceasta sfântă a Floriilor, iată, începem o nouă săptămână de post, de rugăciune şi reculegere sufletească. Este Marea Săptămână a Sfintelor, înfricoşatelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Începând din seara aceasta, Bunul nostru Mântuitor ne cheamă să-L petrecem cu toţii pe ultimul Său drum, pe drumul dragostei, pe drumul suferinţelor, pe drumul Crucii, al sângelui şi al mântuirii neamului omenesc. De asemeni, ne cheamă şi Sfânta noastră Biserică să ne adunăm la rugăciune în fiecare seară, să ascultăm ultimele cuvinte ale Domnului şi să vedem cât a pătimit El pentru mântuirea noastră.
Veniţi, deci, fraţilor, la Biserică. Au început frumoasele slujbe ale deniilor. Hristos merge de bunăvoie să moară pentru noi. Aşadar, nimeni să nu lipsească. Mici şi mari, copii şi bătrâni, părinţi şi mame, toţi cei ce credeţi în Hristos, veniţi în Casa Domnului ca să ne rugăm şi să ne mărturisim păcatele, ca să cădem şi să plângem înaintea Lui.
Iubiţi fraţi,
În seara aceasta am auzit citindu-se o Sfântă Evanghelie foarte înfricoşată. Iisus Hristos, cu o zi mai înainte, a intrat în Ierusalim ca un împărat. Cei mulţi şi smeriţi L-au primit cu mare bucurie şi credinţă, cu stâlpări de finic şi haine aşternute pe cale. Chiar şi copiii cei mici îi strigau: Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 21, 9). Numai arhiereii şi cărturarii, văzând aceasta, s-au tulburat (Matei 21, 15). Ei nu-L voiau pe Iisus. Ei nu voiau un împărat smerit, călare pe asin. Ei voiau un Domn mândru şi îngâmfat, îmbrăcat în porfiră şi vison. Ei nu voiau pe Iisus care îi mustra pentru păcatele lor. Ei nu voiau pe Hristos, că era sărac şi desculţ şi nu avea unde să-şi plece capul. De aceea nici nu L-au primit în Ierusalim.
Atunci Iisus, lăsându-i pe ei, a ieşit afară din cetate, la Betania şi S-a sălăşluit acolo. Iar a doua zi, întorcându-se în cetate, a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la dânsul şi n-a aflat nimic într-însul, fără numai frunze, şi a zis lui: de acum să nu se mai facă din tine rod în veci. Şi îndată s-a uscat smochinul! (Matei 21, 17-19).
Ce lucru înfricoşat! Iisus cel bun şi drept, care avea atâta milă de oameni, care a iertat pe atâţia păcătoşi, care a vindecat atâţia bolnavi, cum de S-a mâniat pe un copac? Cum de a pedepsit aşa de aspru pe un smochin singuratic, care deşi nu avea roade, dar la umbra lui se odihneau atâţia călători obosiţi de cale? Oare S-a răzbunat pe un smochin din cauza răutăţii oamenilor? Nu, nicidecum!
Smochinul cel neroditor era simbolul templului evreiesc care nu putea mântui pe om. El nu avea decât frunze, decât podoabe exterioare, iar nu duh dătător de viaţă. De aceea l-a lepădat Iisus şi l-a condamnat să se usuce, pentru ca în tulpina lui să altoiască temelia Bisericii creştine.
Smochinul cel blestemat era încă chipul pomului din rai care a înşelat prin fructele sale pe Adam. Deci, precum prin pom şi prin lemn a intrat păcatul în lume, aşa prin pom şi prin lemn a fost blestemat păcatul. Căci păcatul este asemănat de Sfinţii Părinţi (Sinaxar Triod) cu o smochină. Precum aceasta este lipicioasă şi ispititoare la mâncare, iar la urmă lasă un gust amar, tot aşa este şi păcatul. La început pare lipicios şi dulce, iar la urmă foarte amar şi ucigător de suflet.
Smochinul mai este încă şi chipul omului căzut în păcate trupeşti, a omului care îşi ascunde păcatele sale şi nu vrea să le arate preotului la spovedanie, încă din rai, smochinul a ajutat la căderea lui Adam. Căci după ce a mâncat el şi femeia lui, văzând că sunt goi, smochinul le-a împrumutat frunzele sale mari, ca să-şi acopere goliciunea trupului lor (Facere 3,7). Iar auzind ei paşii Domnului umblând prin rai, s-au ascuns între smochini de ruşine, în loc să-şi mărturisească cu lacrimi păcatul înaintea Ziditorului. Blestemând smochinul, Iisus Hristos a blestemat prin el toate păcatele trupeşti, urâta şi preaîntinata desfrânare, care încolţind încă din rai în trupul omului, a ajuns astăzi să stăpânească toată lumea, să robească pe cei mai tineri, să strice casele celor căsătoriţi, să piardă cele mai multe suflete omeneşti.
Smochinul cel neroditor a fost blestemat şi uscat apoi din pricina trufiei sale. Copacul fără roade este icoana omului mândru. El nu are decât frunze. El nu are decât umbră. El nu-şi pleacă crengile la pământ, ca şi copacul plin de fructe. El se ridică spre cer, ca plopul care are numai frunze. Omul mândru este urât şi lui Dumnezeu şi oamenilor. El nu se pleacă celui de jos. El nu mângâie pe cel căzut, căci nu se poate pleca la pământ. El nu hrăneşte cu nimic pe cel flămând, căci se îngreţoşează de dânsul. Omul mândru nu se poate mântui, de nu se va smeri. De aceea şi Hristos îl usucă prin blestem, ca să nu se mai mândrească cu frunzele sale. Căci mai bine îl vrea pe om smerit şi plecat ca un olog uscat, decât ca un brad verde, dar mândru şi îngâmfat.
Iubiţii mei fraţi,
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi-a săvârşit misiunea pe pământ. A vestit Evanghelia în lume, a vindecat răni, a mângâiat inimi zdrobite, a izgonit duhuri necurate, a ridicat pe cei căzuţi, a mustrat pe cei împietriţi, a semănat pe pământ credinţa şi nădejdea altei vieţi.
Şi acum, iată, se urcă în grabă spre Ierusalim ca să pecetluiască cu scump Sângele Său Evanghelia dragostei Sale. Deşi iudeii se leapădă de El şi arhiereii caută să-L prindă, Iisus, totuşi, nu se leapădă de nimeni. Iată, Ierusalimul nu-I mai dă adăpost, templul I se împotriveşte, Cărturarii se pornesc asupra Lui, smochinul nu-L mai hrăneşte, cei vindecaţi de El II uită, mulţimea poporului îl lasă aproape singur…, dar Iisus nu se întoarce înapoi. El pe nimeni nu lasă singur. El se urcă în grabă spre Ierusalim, ca să moară pentru noi.
În clipa aceasta îl privim mergând pentru ultima dată pe drumul cel mai drag lui Iisus Hristos. El vine din satul Betania, din casa bunului Lazăr, a Martei şi a Măriei, spre cetatea cea vestită a proorocilor şi a ucigaşilor de prooroci. Acolo, un sat smerit de ţară; dincolo, un oraş mândru şi îngâmfat. Acolo, o casă deschisă şi plină de pace, dincolo, un templu împietrit şi răzvrătit. Acolo, în casa lui Lazăr, credinţă şi bucurie şi masă întinsă; dincolo, în Ierusalim, sfat de ucidere împotriva lui Iisus, ostaşi înarmaţi cu săbii şi popor necredincios şi dornic de sânge!
Dar Iisus, Mântuitorul, nu se teme de oameni, nu fuge de moarte, nu se întoarce înapoi din calea Ierusalimului. Iată, El merge singur înainte. în urma Lui, doisprezece ucenici tăcuţi şi îngânduraţi. Nimeni nu vorbeşte pe cale. Nimeni nu-L întreabă nimic. Căci a trecut vremea cuvintelor şi s-a apropiat vremea faptelor. A trecut vremea semănatului şi a sosit ziua seceratului. A trecut vremea propovăduirii şi a venit ceasul mântuitor al pătimirii.
Un lucru mai face pe cale Iisus: se abate spre smochin să caute roade. Ce dulce este o smochină pentru un călător obosit! Ce dulce este un cuvânt bun pentru un suflet necăjit!
Ei bine, frate, tu eşti smochinul care creşti pe calea acestei vieţi. Fiul lui Dumnezeu merge în Ierusalim să moară pentru tine. Şi iată, se abate din drum să caute roade în pomul sufletului tău. Oare te-ai gândit în seara aceasta la Hristos? Oare ţi-ai pus casa ta în rânduială? Oare ţi-ai pregătit pomul sufletului tău? Eşti tu, frate, bucuros să vină la tine Iisus Hristos? Vrei tu să primeşti un călător obosit în casa ta şi să-L hrăneşti la masa ta? Ai pâine, sau poate nici făină? Ai un pahar de apă rece, sau poate nici oţet? Ai roade în pomul şi smochinul tău, sau poate n-ai nici frunze? Ai copii evlavioşi şi cuminţi sau poate i-ai ucis cu înseşi mâinile tale? Ai învăţat pe copiii tăi să se închine şi să vorbească cu Hristos, sau poate i-ai învăţat numai să înjure?
Gândeşte-te, frate, în clipa aceasta la călătorul cel străin, la Iisus Hristos! El merge să moară pentru tine! Şi de eşti creştin cu adevărat, primeşte-L un ceas în casa ta! De două mii de ani nu are unde să-şi plece capul. L-au izgonit cărturarii, L-au părăsit ucenicii, păstorii poporului nu-L mai ascultă, templul răzvrătii nu-I mai deschide uşa, Ierusalimul tulburat nu vrea să-L mai primească, creştinii de azi nu-L mai doresc din inimă pe Iisus! De aceea Bunul Păstor merge să-Şi pună viaţa pentru oi. De aceea Se grăbeşte spre Ierusalim, să moară iarăşi pentru tine.
Deci cum te-ai hotărât? Îl primeşti sau Îl refuzi? Îl aştepţi sau nu-L doreşti? Ai numai frunze în sufletul tău? Ai smochine în pomul tău? Ai umbră? Ai fapte bune? Ai inimă plină de dragoste sau clocoteşte de ură şi răzbunare? Ai casă aleasă de creştin sau ai făcut-o prăvălie de beţii şi desfrânări? Ai trup împodobit cu post şi curăţie, sau, pentru ruşinea desfrânării, ţi-ai pus împrejur frunze de smochin? Ţi-ai arătat în postul acesta păcatele tale preotului, sau, auzind paşii Domnului, te-ai ascuns între spinii fărădelegilor? Te-ai smerit până la pământ pentru păcatele tale sau stai cu mândrie ca o răchită neroditoare?
Primeşte-L, frate, în seara aceasta, pe Iisus! Primeşte-L, creştine al veacului de acum! Ieşi cu drag în pragul casei tale. Deschide-ţi zăvoarele inimii tale! Descuie cămările sufletului tău. Aprinde candela înaintea icoanelor tale. Că iată, Mântuitorul vine. Nu-L refuza, ca evreii. Nu-L lăsa afară, ca întreg Ierusalimul. Nu-L huli, ca fariseii. Nu te lepăda de El, ca arhiereii. Primeşte-L în casa ta, precum L-a primit odinioară Lazăr din Betania. Pune-L masă şi slujeşte-L, precum a făcut şi Marta. Stai la picioarele Lui cu credinţă, precum a stat cândva acea râvnitoare Mărie!
Dar pentru ce te îndoieşti? Te temi de Hristos? De ce dar încă mai păcătuieşti? Te ruşinezi de păcatele tale? De ce dar nu le părăseşti? Te deznădăjduieşti? De ce nu crezi în mila Lui? Sau poate încă nu te-ai spovedit? Dar ce grijă mai mare ai avut? Ai căzut iarăşi în dezmierdările trupului tău? Dar până când, frate? Scoală-te, ridică-te, întăreşte-te, nu te mai teme. Lasă păcatul şi nu-l mai face. Smereşte-te şi plângi, că altă cale de pocăinţă nu mai este. Pleacă-ţi fruntea îngândurată şi crengile minţii tale până la pământ, ca să primeşti binecuvântare, iar nu blestem, ca smochinul cel neroditor.
Pune-ţi, frate, casa ta în rânduială. Iată, vine la tine Iisus. Iată, se apropie Paştele Domnului. Hristos nu mai vrea frunze. El caută roade. Nu caută flori şi haine scumpe în casa ta, ci fapte bune în inima ta. Nu vorbe goale şi promisiuni, ci caută rugăciune, post, viaţă curată şi pocăinţă. Căci a trecut vremea frunzelor şi a venit ceasul roadelor. S-a apropiat ceasul dării de răspuns. Puţine zile mai ai de lucru. Nu le pierde în zadar.
Iisus Mântuitorul caută foc aprins în vatra ta. Să nu fii cărbune stins. El caută credinţă vie în inima ta. Să nu te datini de vânturi. El caută post în casa ta. Să nu găsească carne în vasele tale. El caută străini şi săraci la masa ta, să nu găsească ospeţe, jocuri şi beţii în familia ta. El caută un cuvânt de mângâiere din buzele tale; să nu audă blesteme, înjurături, certuri şi ură ieşind din gura ta.
Iubite frate,
Acestea sunt gândurile pe care le-am pus din dragoste înaintea inimii tale. Cu aceste smerite îndemnuri, să deschidem inima în seara aceasta, ca să vină la noi Iisus Hristos.
În nădejdea că mâine seară iarăşi ne vom întâlni, cât mai mulţi, cât mai numeroşi şi din nou vom vorbi cu Domnul, să-L rugăm cu toată inima ca să vină la noi, ca să rămână veşnic cu noi şi să ne prefacă din smochini neroditori în creştini plini de fapte bune şi de binecuvântare. Amin.
Arhimandritul Ioanichie Bălan