Săptămâna Mare este hotarul judecăţii noastre

De mâine începe Săptămâna Mare (Ioan 12,1-18). Poporul îl slăveşte pe Hristos deoarece crede că este atotputernic, deoarece crede că poate să-i îndeplinească cererile. Popo­rul Îl slăveşte pe Hristos, deoarece crede că poa­te să-l facă atotputernic, deoarece crede că poate să-l facă să stăpânească, astfel încât să se desfăteze de cinstirile şi de slava acestei lumi.

Cu toţii, într-adevăr, ne minunăm de un ast­fel de Dumnezeu. Un Dumnezeu care poate să ne facă puternici astfel încât să putem să contro­lăm viaţa noastră precum şi pe a celorlalţi. Pe un astfel de Dumnezeu Îl adorăm. Un Dumnezeu care poate să întărească voia noastră şi dreptu­rile noastre. Intrarea noastră şi şederea noastră de multe ori în Biserică constă în faptul că există această aşteptare. Că, de vreme ce pot să am un Dumnezeu puternic, pot să devin şi eu puter­nic. Poporul iudeu, în ignoranţa lui, un astfel de Dumnezeu aştepta, iar astăzi cei mai mulţi din­tre oameni pe un astfel de Dumnezeu îl slăvesc. Din acest motiv nu este înţeleasă Crucea din Marea Joi, Sfântul Epitaf din Vinerea Mare.

De aceea devine Crucea scandal, de aceea este părăsit Hristos.

Existenţa lui Hristos în lume nu este un eveniment istoric care s-a întâmplat cândva, ci este un eveniment duhovnicesc veşnic. Însă, atâta vreme cât omul rămâne la puterea lui omenească, nu-L poate slăvi pe Dumnezeul cel adevărat. Numai dacă omul îşi tăgăduieşte puterea lui şi primeşte dragostea şi împăcarea, poate să recunoască în per­soana lui Hristos cel Răstignit atotputernicia Lui.

Acesta nu este un artificiu intelectual, ci o chestiune de viaţă, o conduită de viaţă. Proble­ma nu este aceea dacă facem fapte bune sau urâ­te, ci ce fel de conduită şi ce fel de ethos al vieţii s-a format înlăuntrul nostru. Conduita Crucii sau conduita atotputerniciei noastre? Conduita relaţiei şi a unităţii, sau conduita legii şi a stăpâ­nirii peste ceilalţi?

Săptămâna Mare scoate în faţa neamului omenesc, în faţa libertăţii omeneşti, această dilemă: Vom alege să adorăm propria noastră putere, care poate lua şi o formă religioasă, sau Îl vom adora pe Hristos cel Răstignit, care pătimeşte de bunăvoie pentru că este atotpu­ternic, deoarece nu se teme de neputinţă, deoa­rece ne iubeşte în chip nelimitat?

Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răstignit. Atâta vreme cât omul rămâne ţintuit de gândirea lui, nu poate să guste Învierea.

Biserica există ca să ne dea această condu­ită a Crucii şi această gustare a vieţii, gusta­re a Învierii. Dacă nu trăim cu acest gând, cu această dorire şi cu această raportare, ajunge să fie un timp pierdut timpul nostru petrecut în Biserică, şi mai ales un timp primejdios, deoa­rece credem că Îl cunoaştem pe Dumnezeu, şi din această pricină nu înaintăm în căutare. În cele din urmă ignorăm totul. Prin urmare, aici, de mâine, de când vom începe Săptămâna Mare, trebuie ca fiecare să ia o nouă hotărâre de viaţă.

Va iubi fiecare Crucea în calitate de izvor al vieţii, sau o va tăgădui ca pe o pricină de scan­dal şi ca o nebunie? Va alege să se lipsească de o bucată din el însuşi, ca să o dea fratelui său? Va accepta să fie limitat spaţiul său ca să poată să respire mai liber fratele său? Va accepta să-şi tă­găduiască propria putere şi să devină în întregi­me o zdrobire, aşteptând ca prin această zdrobi­re să-l dospească Hristos înlăuntrul său pe omul cel reînnoit.

Măsurile vieţii duhovniceşti şi ale ordinii bisericeşti nu suportă logica şi concepţia noas­tră. Nicio logică nu acceptă ca desfrânata să spe­le picioarele Domnului şi să mai fie şi lăudată. Să devină pildă veşnică în cuvântul evanghelic. Ni­cio logică nu poate să accepte un ucenic care să trădeze. Nicio morală logică, niciun om „cum se cade” nu suportă ideea ca primul locuitor al Ra­iului să ajungă să fie un tâlhar. Iar aceasta se realizează prin puterea Crucii. Hristos răstoarna tot acest sistem deoarece urmăreşte să facă cunoscută starea firească, că adică El posedă existenţa. Răul ca absenţă a binelui are un conţinut negativ şi nu are ipostas. Hristos ocoleşte epifenomenul caracterizat de către practicile păcătoase şi se în­toarce către bunătatea inimii.

Ceea ce pare exagerat, şi de aceea am putea spune că Hristos este revoluţionar, nu este de fapt esenţa, nu este Adevărul. Nu a venit Hristos ca să ne spună: „Iată, Eu îi întăresc şi îi învredni­cesc pe desfrânată şi pe tâlhar”. Ei înşişi, desfrânata şi tâlharul, se învrednicesc prin pocăinţă şi se cutremură adâncurile inimii lor. Hristos scoate, dincolo de epifenomenul faptelor lor păcătoa­se, inima lor.

Şi care inimă poate să-L primească pe Hris­tos? Inima smerită, inima care are dorirea lui Dumnezeu. Inima care nu s-a întors de la ca­pacitatea de a dori cu ardoare, de a gusta şi de a se desfăta. Inima moartă, inima iubitoare de sine, este aceea care este deja incapabilă să se desfete, care e incapabilă să aştepte şi se simte obosită. O inimă desfrânată este mai puţin pă­cătoasă decât o inimă obosită, care nu are poftă de viaţa, care nu caută şi se compromite în spa­tele sistemelor religioase.

Hristos nu a venit să facă doar această ruptură, ceva impresionant, ci să facă cunoscut impresiona­bilul care există înlăuntrul nostru, adică adevărul. Drept pentru care Săptămâna Mare este hotarul judecăţii noastre.

Fiecare dintre noi este dator să stea drept pe picioarele sale, personal, în Săptămâna Mare, la Cruce şi la Înviere. Să-şi vadă propria sa inimă. Să-l vadă pe ucenicul care-L tăgăduieşte pe Hristos, care doar regretă şi nu se pocăieşte, deoarece nu se încrede în dragostea lui Hristos. Să-l vadă şi pe celălalt ucenic care-l trădează şi acesta pe Hris­tos, dar plânge cu amar şi ajunge întâistătător în Rai. S-o vadă şi pe desfrânată, pe care Hristos o cinsteşte şi-i dă premisele pocăinţei prin mângâ­ierea Lui compătimitoare şi de oameni iubitoare. Prin urmare, cea mai mare nebunie a noastră este aceea de a fi izolaţi în gândurile noastre, în păca­tele noastre şi în deznădejdile noastre.

Două sunt păcatele uriaşe care există în om: deznădejdea pe de-o parte, care este hulirea lui Dumnezeu, şi împietrirea inimii pe de alta. Pe cei împietriţi la inimă diavolul îi susţine în vir­tute ca să aibă posibilitatea, împietriţi la inimă fiind, să osândească fără să posede taina şi bucu­ria unităţii şi a comuniunii. Şi pe cei sensibili îi războieşte diavolul din partea stângă şi-i condu­ce spre păcat ca să ajungă la deznădejde.

Dar în amândouă pervertirile, în deznădej­de şi în împietrirea inimii, rădăcina este comu­nă, aceea că refuzăm să recunoaştem că izvorul vieţii noastre nu este propriul nostru eu, ci jert­fa Hristosului nostru.

Izvorul vieţii noastre şi mântuirea noastră este Crucea lui Hristos, nu aşa întâmplător. Hristos ar fi putut să ne mântuiască şi într-un alt mod, dar El a ales modul cel mai lipsit de demnitate, ca să poată şi omul cel mai lipsit de demnitate să se apropie de El. Ar fi putut să ne mântuiască şi într-un alt mod Hristos, într-un mod atotputernic. El alege, însă, Crucea, ca să învăţăm şi noi să ne răstignim pentru altul. Ca să ne dovedească că dragostea se exprimă în mo­dul delicat al slujirii aproapelui, aşa cum a fost acela al spălării picioarelor ucenicilor Săi, şi se consumă în slujirea fratelui nostru, în oferire, în deschidere. Închiderea, împietrirea inimii, este moarte, oricât de moral ar fi omul.

Prin urmare, Săptămâna Mare are de-a face nu cu evenimente formale, ci cu un anumit ethos şi cu o anumită conduită de viaţă. Fiecare tre­buie să se hotărască dacă le va primi, dacă le va accepta sau le va tăgădui.

Pocăinţa în acest punct se exprimă. În acest loc se judecă. Pocăinţa nu se judecă după o mâh­nire trecătoare pentru greşelile noastre, care au trecut peste măsura pe care o aşteptam pentru noi înşine. Pocăinţa în acest mod se exprimă, dacă ne tăgaduim propria noastră putere şi acceptăm puterea lui Hristos, care este Crucea Lui şi Învierea Lui.

Din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016