Se cuvine, mai întâi, ca acela care se apropie de Domnul să se silească să facă binele, chiar dacă inima lui nu vrea; să aștepte cu credință neșovăielnică mila Lui, să se silească să fie îndurător, să aibă inimă milostivă, iar atunci când este disprețuit să fie îndelung-răbdător și să nu se indigneze, precum spune Apostolul: Iubiților, nu vă răzbunați singuri (Romani 12, 19). De asemeni, să se silească spre rugăciune, dacă n-a primit darul rugăciunii de la Duhul. Și văzând Dumnezeu că într-atâta se luptă, că se forțează să săvârșească binele chiar dacă inima lui nu vrea să facă aceasta – îi dă lui rugăciunea cea adevărată a lui Hristos, îi dă duhul îndurării, bunătatea cea adevărată și, într-un cuvânt, îi dă roada Duhului.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre paza inimii, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 290