În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, Administraţia Politică de Stat (O.G.P.U., devenită mai târziu G.P.U.), a reuşit să provoace mai multe schisme în Biserică, de unde au derivat mai multe grupări creştine, desprinse din Biserica Rusiei: ,,Reformiştii”, ,,Gregorienii”, ,,Iosifiştii”, ,,Victorienii”, ,,Iaroslavnicii”, ,,Danileii” şi alţii. În ciuda faptului că toate aceste grupări s-au desprins din motive diferite de la sânul Bisericii Ruse, totuşi, acest lucru a afectat foarte mult unitatea Bisericii într-o perioadă foartă dificilă pentru ea, caracterizată de mari încercări şi persecuţii. Simbol al unităţii bisericeşti rămăsese doar mitropolitul Petru Polyanski, cel care îndeplinea formal prerogativele patriarhului (în perioada în care autorităţile bolşevice nu au mai permis alegerea unui nou patriarh), dar şi acesta avea să fie arestat în 1925. În continuare, autorităţile sovietice au încercat prin orice mijloace să lase vacant scaunul patriarhal, sperând că acest fapt va accentua şi mai mult criza din Biserică.
Mitropolitul Petru (Polyanski), înţelegând că bolşevicii lăsaseră intenţionat vacant scaunul patriarhal (de fapt, ei plănuiseră desfiinţarea Patriarhiei), scrie din închisoare o scrisoare conducerii Administraţiei Politice de Stat (G.P.U.): ,,Sincer vă spun că nu mă interesează personal această chestiune. Zilele mele sunt numărate şi nici nu mă mai interesează ce o să se întâmple cu mine în această viaţă, după ce am petrecut opt ani în închisori şi în surghiun. Singurul lucru care mă îngrijorează este ca nu cumva să produc tulburare în rândul credincioşilor luând vreo hotărâre pripită, care nu stă în atribuţiile mele ”.
La 10 octombrie 1937, orele 16.00, Mitropolitul Petru a fost executat prin împuşcare, fiind acuzat de ,,denigrare a regimului”.
Perioada cuprinsă între anii 1929-1931 – perioada de colectivizare intensă, de naţionalizări masive (de fapt, era vorba de jefuirea ţăranilor proprietari de pământ) şi de persecuţii – a rămas în istoriografia sovietică drept ,,Epoca Marii Cotituri”. Dar, aşa cum afirmă Alexander Soljeniţîn, această ,,mare cotitură” a frânt, de fapt, coloana vertebrală a poporului rus. În acea perioadă, majoritatea bisericilor de la sate au fost închise. Crearea colhozurilor, coincidea, de obicei, cu arestarea preotului, sub acuzaţia că se opune colectivizării. Procesele verbale ale proceselor, care s-au mai păstrat din perioada aceea, conţin acuzaţii împotriva preotului paroh şi a altor zece, cincisprezece persoane din fiecare sat, adică împotriva reprezentanţilor de frunte ai satului.
La 15 mai 1932, ,,Uniunea Ateilor Luptători” – este vorba de cea mai importantă organizaţie comunistă din Rusia Sovietică – făcea publice planurile sale de propagandă antireligioasă pentru următorii cinci ani. Mai exact, se prevedeau următoarele:
– în primul an vor fi închise toate şcolile de teologie (cele ale ,,Reformiştilor” mai funcţionau încă, pe când cele ale Patriarhiei fuseseră închise cu câţiva ani mai înainte);
– pentru cel de-al doilea an se prevedea închiderea majorităţii bisericilor, interzicerea editării de cărţi religioase şi producerea de obiecte religioase;
– în anul al treilea vor fi trimişi în exil (lagăre de concentrare) toţi preoţii;
– în cel de-al patrulea an vor fi închise bisericile şi centrele de activitate ale celorlalte religii;
– în ultimul an, al cincilea, vor fi consolidate legal toate activităţile desfăşurate în aceşti primi patru ani.
Potrivit declaraţiilor oficiale ale ,,Uniunii Ateilor Luptători”, ziua de 1 mai a anului 1937 va fi ziua în care ,,numele lui Dumnezeu va fi făcut uitat în toată Uniunea Sovietică”.
Astfel, planul de închidere a bisericilor a fost pus în vigoare, după ce, la 5 decembrie 1931, fusese distrusă prin explozie provocată, biserica ,,Hristos Mântuitorul”, simbol al Ortodoxiei Ruseşti. În perioada dintre anii 1929-1933 au fost reţinute peste 40.000 de oficialităţi bisericeşti de seamă [23]. Unii dintre aceştia au fost executaţi imediat prin împuşcare, iar ceilalţi aveau să fie întemniţaţi ori trimişi în lagărele de concentrare. Toţi câţi au mai supravieţuit, vor fi executaţi în 1937, atunci când a avut loc un nou val de persecuţii şi epurări.
Tot în 1937, şef al propagandei antireligioase va fi numit Ministrul de Externe, N. I. Ezhov. Anchetele se desfăşurau formal (cel mult două la număr) şi erau însoţite de depoziţii ale martorilor, care, de cele mai multe ori, erau mincinoase. Anchetatorii, în majoritatea cazurilor, îi obligau pe martori să semneze pe foi albe sau, folosind violenţa, să mărturisească mincinos. O comisie de trei persoane a Poliţiei Politice (N.K.V.D.) lua ultima decizie, de obicei, condamnarea la moarte.
Toamna anului 1938 este perioada de apogeu a propagandei ateiste. Biserica Rusiei era distrusă, aproape, în întregime. Conform datelor oferite de comisia guvernamentală ,,Reabilitarea Victimelor Regimului Comunist”, astăzi se cunosc următoarele: în 1937 au fost întemniţaţi 136.900 de preoţi ortodocşi, monahi şi funcţionari bisericeşti, dintre care 85.000 au fost executaţi sau au murit în urma torturilor. În 1938 au fost închişi 283.000, dintre care 25.000 au fost împuşcaţi sau au murit în închisoare [24]. În vara lui 1939 se mai aflau în viaţă doar 4 arhierei: Mitropolitul Moscovei, Vicar Patriarhal, Serghie Starogorodski, Mitropolitul de Leningrad (Sankt-Petersburg), Alexie Simanski, Arhiepiscopul de Petergov, Nicolai Yarusevici, şi Episcopul de Novgorod şi Pskov, Serghie Voskresenski. Ultimul dintre ei, suplinea, formal, din 1937, şi funcţia de Întâistătător al Scaunului Patriarhal (din pricina interdicţiei comuniştilor de a fi ales un nou patriarh). Mai erau în viaţă încă 10 arhierei, dar aceştia slujeau ca preoţi de enorie, sau nu aveau posibilitatea să slujească deloc. În 1937 deja nu mai existau eparhii bisericeşti, iar cele câteva parohii care supravieţuiseră, încercau, din răsputeri, să ţină legătura între ele.
Situaţia s-a schimbat în 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Uniunea Sovietică, şi anexarea Belarusului şi a vestului Ucrainei. Spre surprinderea autorităţilor sovietice, noile teritorii (devenite ruseşti) aveau o viaţă bisericească înfloritoare, fără nicio comparaţie cu ceea ce exista în Rusia. Conform istoricului M. V. Sharovski, la expunerea făcută de şeful ,,Comisiei Problemelor Bisericeşti”, maiorul G. Karpov, către ,,Comisia Centrală a Partidului Comunist”, înaintea celui de-al doilea Război Mondial, în Uniunea Sovietică funcţionau 3732 de biserici ortodoxe, dintre care 3350 se găseau în noile teritorii, şi doar 350-400, în vechile teritorii ale Rusiei Sovietice. Aceste elemente statistice sunt confirmate şi de datele deţinute de eparhiile bisericeşti.
În zorii celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că autorităţile sovietice reuşiseră, într-adevăr să facă să dispară, aproape în întregime, Biserica. Pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice erau înregistrate, în mod curent, sate şi oraşe cu populaţie atee. Totuşi, această imagine era una de suprafaţă. Studiind istoria persecuţiilor împotriva credinţei ortodoxe în Rusia Sovietică, se confirmă, încă o dată, cuvintele Mântuitorului Hristos: ,, Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).
În ciuda persecuţiilor nemiloase şi a desfiinţării, aproape în întregime a Bisericii Rusiei, aceasta a supravieţuit ca organism divino-uman, viu, dând Ortodoxiei un foarte mare număr de neomartiri şi mărturisitori. Astăzi, Biserica Ortodoxă a Rusiei renaşte şi se hrăneşte din jertfa şi din sângele acestora.
Kiril Krasnostekov, pemptousia.ro