În această a doua Duminică a Postului Mare facem pomenirea Sfântului Grigorie Palama, iar sărbătoarea de astăzi este în mare măsură o continuare a ultimei săptămâni, o a doua sărbătorire a Ortodoxiei.
Săptământa trecută am prăznuit restaurarea cultului sfintelor icoane, ca martore ale realităţii întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în această lume, Cel în Care deplinătatea dumnezeirii a locuit trupeşte, chipul Dumnezeului celui Nevăzut (Col. 1,15; 2, 9), Cel la Care privim pentru a vedea şi contempla cine şi ce este Dumnezeu. Deşi îşi are rădăcinile într-o victorie şi controversă istorică, sărbătoarea icoanelor preia şi dezvoltă celebrarea celor care au fost anterior prăznuiţi în acea zi, profeţii, cei care, prin suferinţele lor, au fost plămădiţi din nou întru Pătimire, pe care au prezis-o, adică, cei care au devenit ei înşişi chipuri, icoane ale lui Hristos.
Prin urmare, sărbătoarea de săptămâna trecută nu a fost pur şi simplu despre o controversă şi soluţionarea ei acum multe veacuri în urmă, ci, de asemenea, ne vorbeşte direct chiar şi acum: nu suntem simpli primitori ai unei ortodoxii moştenite – într-adevăr, nici nu adorăm creaţia în icoană, dar nici trecutul! Mai degrabă, noi înşine trebuie să devenim icoane, prezenţa lui Dumnezeu în această lume.
Controversa în care Sfântul Grigorie Palama a fost implicat are totodată o importanţă directă şi imediată pentru noi – acum. Controversele isihaste din secolul al XIV-lea au avut în centru două chestiuni fundamentale: prima, realitatea prezenţei şi lucrării – energia – lui Dumnezeu în lumea sa; a doua, liniştirea, hesychia – era de trebuinţă ca acestea să poată să-I îngăduie lui Dumnezeu să Se manifeste şi să lucreze în noi.
Faptul că Dumnezeu este, într-adevăr, lucrător în această lume ne oferă confort şi nădejde. Dar ar trebui, de asemenea, să înţelegem provocarea care ne stă înainte. Fiindcă dacă Dumnezeu lucrează aici şi acum, El nu este la fel precum Îl socotesc unii ca aflându-Se în afara lumii, vârându-Şi degetul din când în când în treburile lumeşti! Dumnezeu nu este un fel de suprafiinţă Care Se află acolo, undeva, iar noi nu suntem păpuşi pe care El le mişcă prin sfori.
Nici nu implică, aşa cum am putea fi ispitiţi să credem, distincţia dintre fiinţă şi energie, opinia că Dumnezeu – din nou, de undeva departe – radiază un fel de câmp de forţă, un grilaj de energie divină, în care trebuie să păşim pentru a lua un fel de „hrană spirituală” pentru „viaţa [noastră] spirituală”.
Nu. Dacă Dumnezeu este lucrător în această lume, aici şi acum, el este astfel în noi şi prin noi, adică El Se află în şi prin aceia care fac lucrările lui Dumnezeu.
Ideea Sfântului Grigorie este că atunci când săvârşim lucrările lui Dumnezeu – tot ceea ce, în cele din urmă, izvorăşte din iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, într-o modalitate jertfitoare de sine chiar şi cu preţul morţii – noi nu-L imităm pur şi simplu pe Dumnezeu, ci, mai degrabă, astfel de lucrări sunt lucrările lui Dumnezeu însuşi, chiar dacă noi suntem cei ce le înfăptuim!
Urmând cuvintele Apostolului despre trupul lui Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog a vorbit despre cum şi-a privit mâna, degetul şi toate mădularele trupeşti şi L-a văzut pe Dumnezeu Însuşi (Imnul 15). Noi suntem ochii şi urechile lui Dumnezeu în această lume, prin care El vede vaiul celor care se află în suferinţă şi noi suntem totodată mâinile şi picioarele Sale, prin care este dat ajutor celor aflaţi în nevoie.
Aceasta este într-adevăr. De fapt, omul nu se poate gândi la o chemare mai înaltă: suntem chemaţi a fi prezenţa lui Dumnezeu în această lume, mădularele trupului Fiului Său.
Teologia Sfântului Grigorie a fost dezvoltată ca răspuns la criticile adresate împotriva celor care urmează o viaţă de liniştire – viaţă de hesychia. Nu vom putea să ne ridicăm la înălţimea viziunii sale dacă nu ne vom strădui să dobândim o astfel de liniştire.
Probabil cea mai bună definiţie a unui isihast este cea a Sfântului Ioan Scărarul, a cărui Duminică o vom prăznui peste două săptămâni, după ce vom fi trecut de cea a Crucii, care marchează mijlocul Postului Mare. Aşa Cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Isihastul este cel care se străduieşte să cuprindă ceea ce este netrupesc în ceea ce este trupesc” (Scara, Treapta 27). Cu alte cuvinte, [isihast este] cel care se nevoieşte să îşi ţină mintea în trupul său, înlăuntrul lui aici şi acum.
În loc să ne lăsăm mintea să zboare de colo colo, de la o grijă la alta, este absolut necesar – dacă dorim să fim instrumentele lui Dumnezeu în lumea aceasta – să fim prezenţi pentru noi înşine, pentru această clipă în care Dumnezeu ne-a aşezat, pentru cei pe care Dumnezeu i-a adus înaintea noastră. Trebuie să dobândim o astfel de liniştire: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“ (Ps. 45, 10). Iar Moise spune la fel: „Domnul are să Se lupte pentru voi, iar voi fiţi liniştiţi!“ (Ieş. 14,14)*.
[* Alegerea celor două versete are mai mult sens în engleză: varianta sinodală „opriţi-vă” din Ps. 45 nu corespunde celei din Septuaginta care redă: „Liniştiţi-vă de tot ceea ce faceţi/lăsaţi toate (şi luaţi aminte)” [n.tr.].]
Cu toţii ştim cât de greu este să stai concentrat la Sfânta Liturghie timp de vreo două ore, ba chiar şi pentru numai zece minute pentru a asculta o predică! Doar dacă trecem cu bine de mintea noastră aglomerată – precum paraliticul din pericopa evanghelică de astăzi, trebuie să trecem de mulţime şi să coborâm prin acoperiş – de abia atunci vom putea să coborâm în inima noastră şi să-L întâlnim acolo pe Hristos.
Acesta este paradoxul nostru: strădania uriaşă de care este nevoie – o strădanie violentă – de a sta pur şi simplu liniştit. Aceasta este, desigur, pricina pentru care primim darul Postului Mare: nu ca să împlinim câteva sarcini dificile, nevătămaţi şi să ne continuăm apoi purtarea firească. Ci pentru ca să ne schimbăm pentru veşnicie ca urmare a ceea ce trăim în această perioadă de post.
Să ne rugăm, aşadar, să folosim cu prisosinţă timpul care ni s-a dat, fiindcă ceasul este mai aproape acum decât atunci când am început; să ne rugăm pentru ca să ne putem acum – în această Euharistie – împărtăşi cu acest Trup şi deveni Trupul Său, pentru ca, la venirea Sa, noi cu adevărat să fim precum El este.
Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016