Prea Sfinţite, iubiţi fraţi în Hristos,
În seara aceasta, în această sinaxă, ni se oferă ocazia să comentăm anumite întâmplări așa după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, cel care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană, spre reflecție, şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibil parcursul spre sfinţire al lui Grigorie Palama.
Sfântul s-a născut în 1296 în Constantinopol, din părinţi bine-credincioşi. Tatăl său era senator şi se bucura de o mare preţuire din partea împăratului Andronic al II-lea Paleologul. Părinţii sfântului au avut grijă nu doar pe ei înşişi să se dedice zilnic discuţiilor cu monahii şi părinţii duhovniceşti, ci şi pe copiii lor să-i predispună şi să-i călăuzească spre aceasta. Avea obiceiul să viziteze mănăstirile din vasta regiune, să întâlnească monahi isihaşti, să se desfăteze de învăţătura lor şi să primească rugăciunile lor.
Se întâmplă la fel şi în vremea noastră? Încercăm să formăm cele mai potrivite acorduri duhovniceşti în familie? Educaţia se face în baza întregirii duhovniceşti a copilului său are ca scop doar o formare seacă care îi va asigura o carieră profesională sau una ştiinţifică? Există un duhovnic pentru familie? Copiii se spovedesc la duhovnic? Existenţa părintelui duhovnicesc constituie o condiţie de bază pentru realizarea şi înaintarea în viaţa noastră duhovnicească. Sfântul Siluan Athonitul în vremea Tainei Spovedaniei l-a văzut pe duhovnic într-o slavă necreata de negrăit, „în chipul lui Hristos“.
Micul Grigorie şi-a început educaţia sa preliminară de la o vârstă foarte mică, ceva asemănător Şcolii Primare de azi. Avea însă oarecare dificultăţi în memorare, de aceea şi-a luat un canon să nu înceapă să citească înainte de a face trei metanii înaintea icoanei Maicii Domnului şi să citească o rugăciune către ea. Propunem şi noi rugăciunea copiilor noştri care au oarecare dificultăţi la învăţătură sau stăruim cu violenţă asupra lor?
Grigorie a dobândit o strălucită educaţie filosofică sub îndrumarea renumitului pe atunci filosof şi marelui logofăt Teodor Metohitis, în aşa măsură, încât într-o zi, în timp ce dialoga cu el înaintea împăratului asupra scrierilor lui Aristotel, marele logofăt atât de mult s-a minunat de ideile lui Grigorie, încât adresându-se împăratului i-a spus cu entuziasm: „Dacă însuşi Aristotel ar fi fost de faţă şi l-ar fi auzit pe acesta, peste măsură l-ar fi lăudat“.
Sfântul a început la vârsta de 17 ani să simtă chemarea către monahism şi cu toate că se afla în Constantinopol şi era aproape de împărat, trăia în cumpătare şi în asceză, întreţinându-se cu monahii care veneau din Sfântul Munte, timp în care a dobândit o legătură duhovnicească cu Sfântul Teolipt al Philadelphiei, isihast aghiorit, ucenic al Cuviosului Nichifor din Singurătate, ale căror scrieri împodobesc Filocalia Sfinţilor Neptici. Sfântul Teolipt a devenit pentru tânărul Grigorie părinte şi mistagog în cele dumnezeieşti şi l-a iniţiat desăvârşit în sfânta trezvie şi în rugăciunea minţii. Astfel, Grigorie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii încă de pe când trăia în mijlocul zgomotelor lumii. În cele din urmă, chemarea să către monahism a biruit în fata laudelor lumii şi la vârsta de 20 de ani părăseşte lumea. Fiind o personalitate energică a influenţat şi mediul familial, aşa încât mama sa şi două surori au devenit călugăriţe, în timp ce el însuşi împreună cu 2 fraţi ai săi au plecat spre Sfântul Munte.
Dar nu cumva se întâmpla acelaşi lucru şi astăzi? Mulţi tineri cu studii de invidiat, studii care ar fi putut să le asigure o carieră profesională importantă, aud glasul Domnului „Vino după Mine!” şi ies din lume. Alţii, iarăşi, se pot afla în perioada studiilor când Domnul îi cheamă, pentru că nimeni dacă nu este de Dumnezeu chemat nu va putea să răspundă înaltei chemări a monahismului. Este o mare binecuvântare a Maicii Domnului că în epoca actuală a incertitudinii tuturor, Sfântul Munte se afla într-o mare înflorire din punctul de vedere al popularii, al duhovniciei, dar şi al reînălţării clădirilor lui măreţe şi al conservării bogatului lui tezaur.
Care este însă reacţia din partea mediului intim al acestor tineri care sunt atraşi de monahism? Foarte puţini părinţi şi rude le dau binecuvântarea, înţelegând această mare chemare a afierosirii monahale, şi se simt recunoscători faţă de Dumnezeu, că au oferit „o jertfă vie” lui Hristos – pe copilul lor. Cei mai mulţi simt că a căzut cerul pe ei şi i-a zdrobit. Şi aceasta este o dovadă că omul contemporan nu cunoaşte valoarea şi ofranda monahismului. Fericitul părinte Iustin Popovici accentua că „fiinţa Ortodoxiei este monahismul” şi, atunci când vedem renaştere în monahism, aceasta prevesteşte renaştere în întreaga Biserica, în poporul lui Dumnezeu, în trupul lui Hristos. În epoca Sfântului Grigorie idealul pentru un aristocrat al spiritului era să devină monah. Pentru acesta întâlnim mulţi monahi învăţaţi în acea epocă; dar chiar şi împăraţii deveneau monahi, precum Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a devenit monah primind numele de Ioasaf şi s-a dovedit un mare teolog al vremii sale.
Lepădându-se de lume, Palama a preferat să se supună unui renumit isihast, „faimosului Nicodim, bărbat minunat în fapte şi contemplaţie, după cum îl cunoșteau toți cei ce locuiau în Athos“, şi care trăia într-o chilie apropiată de Mănăstirea Vatopedi. Și aceasta prin dumnezeiasca Pronie: pentru a ucenici viitorul isihast şi văzător al Luminii necreate la cuviosul, experimentatul și distinsul stareț. Acolo a primit schima monahală de la starețul său şi a ucenicit lângă el 3 ani până la moartea cuviosului Nicodim.
În această chilie a mănăstirii Vatopedi i s-a arătat lui Palama Sfântul Ioan Teologul, trimis de Doamna Născătoare de Dumnezeu, ca să-l întrebe de ce se roagă neîncetat ei cu cuvintele „Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!”? El, care mai târziu avea să devină purtătorul şi teologul prin excelenţă al Luminii necreate. Sfântul, cu infinită smerenie, a răspuns: „Ce altceva aş fi putut să cer, om pătimaş şi plin de păcate fiind, decât să fiu miluit şi să fiu luminat, pentru ca să cunosc şi să îndeplinesc voia lui Dumnezeu?“, după care Sfântul Ioan Teologul îi făgăduieşte ca Maica Domnului îi va fi ajutătoare şi împreuna-luptătoare şi în prezent şi în viitor.
Palama, ca un monah aghiorit, o simţea pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe sprijinul prin excelentă în calea desăvârşirii lui în Hristos. Din scrierile sale, dar în principal din Omiliile sale, se arata dragostea să fierbinte faţă de Maică Domnului. O considera că hrănitoare a monahilor, model al vieţii isihaste, iar atunci când scrie Viaţa Cuviosului Petru Athonitul, aminteşte şi accentuează făgăduinţele ei faţă de monahii aghioriţi. Este singurul Părinte şi scriitor bisericesc care descoperă analitic prin istorisirile Evangheliştilor ca Maica Domnului a fost prima care L-a văzut pe Hristos înviat. Această dragoste faţă de Maică Domnului, care este evidentă în scrierile lui Palama, constituie o însuşire caracteristică a sfinţilor. Sfinţii nutresc un dor inexplicabil şi o dragoste asemănătoare faţă de Născătoarea de Dumnezeu, iar ea le răsplăteşte pe măsură dragostei lor.
În continuare, s-a închinoviat în Marea Lavră, și imediat, pentru linişte mai multă, a plecat la Schitul Glossia. Din cauza incursiunilor turce, a plecat din Sfântul Munte și a mers în Tesalonic, unde a primit vrednicia preoţiei în urma rugăminţii poporului, dar și după ce el însuşi s-a încredinţat că este voia lui Dumnezeu. Ceva asemănător se întâmplă şi astăzi în monahism: nici un monah nu primeşte vrednicia preoţiei chemat de el însuşi, ci părintele lui duhovnicesc va mărturisi că este vrednic să primească acest dar.
După aceea s-a dus la un schit din Veria, unde a rămas nevoindu-se aspru cu zăvorârea, postul şi rugăciunea minţii vreme de cinci ani. Asceza creştină are ca scop curăţirea de patimi. Monahul nu devine un ucigaş al trupului, ci ucigaş al patimilor. Ceea ce caracterizează viaţa ascetică a Sfântului Grigorie Palama, care este ascetică autentică a monahismului ortodox, este întoarcerea spre sine însuşi. În Omilii, în Epistole, chiar și în tratatele cu conţinut dogmatic nu încetează să accentueze sensul interiorizării pentru dobândirea curăţirii în Hristos, a adevăratei vieți duhovniceşti. Despre omul pătimaş care îşi începe pocăinţa prin interiorizare, Sfântul spune că „atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil este ridicată din furtună zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede mască înşelătoare care a fost meşteşugita de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns; și când ridică acest acoperământ fără chip (urât), chiar atunci, pentru că sufletul nu este împrăştiat de feluritele legături, îşi află pacea şi se apropie de adevărata linişte şi rămâne în ea însăşi gândindu-se pe ea însăşi, sau mai bine zis prin ea însăşi, atât cât este cu putinţă pe Dumnezeu, pentru care există. Atunci îşi depăşeşte firea şi se îndumnezeieşte prin participare, înaintând mereu către ce este mai bun“.
Interiorizarea se constituie din vederea sinelui nostru şi păzirea minţii. Mintea omului, care constituie ochiul sufletului, este pururi-mişcătoare, şi dacă este alipita de patimile răutăţii, iubirii de plăcere, lăcomiei, urii, se îmbolnăveşte şi se întuneca. Nu poate să conştientizeze aşezarea să lăuntrică cu adevărat dureroasă, deoarece şi-a întunecat partea văzătoare a sufletului, mintea. Mintea omului contemporan s-a întors către făpturi cu o dispoziţie idolatră şi luciferica de nereţinut. Pentru că mintea omului „când nu se afla în contemplarea lui Dumnezeu sau se face demonică sau animalică”. Inconştient caută auto-îndumnezeirea, să devină dumnezeu nu că „minte văzătoare de Dumnezeu“, ci că „minte care vede fapturile, bunurile materiale“.
Astfel, creştinul dacă se nevoieşte cu atenţie şi interiorizare, conlucrând cu harul dumnezeiesc, se curăţa de patimi şi – precum spune Palama: „Când mintea, alungând toate patimile casnice, a provocat în suflet nepătimirea, şi întorcându-se cu desăvârşire nu doar spre ea însăşi, ci şi spre celelalte puteri ale sufletului“, atunci, „oferă multe dovezi ale frumuseţii lui Dumnezeu şi trupului cu care este unită, mijlocind între harul dumnezeiesc şi grosimea trupului şi dăruindu-i puterea de a lucra cele imposibile“. Din această lucrare interioară a minţii „provine obişnuinţa cu chip dumnezeiesc şi de negrăit în virtute, desăvârşită imobilitate sau dificilă mobilitate spre răutate, facerile de minuni şi puterea de a vedea şi de a prevedea şi de a vorbi cineva despre toate câte se întâmplă în locurile îndepărtate ca şi cum acestea ar fi în faţa ochilor săi”.
În 1332, se întoarce în Sfântul Munte şi la o priveghere îl vede pe stareţul de atunci al Marei Lavre, Macarie, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, fapt care s-a îndeplinit cu adevărat 11 ani mai târziu, când a devenit mitropolit al Tesalonicului. Dar şi astăzi exista monahi înainte-văzători în Sfântul Munte.
În 1334, a avut o vedenie, în care i s-a dat harisma cuvântului şi a scrierii, după şaptesprezece ani de asceza monahală. Ce putem să spunem despre zilele noastre, în care oricine doreşte scrie şi editează o sumedenie de cărţi? Pentru creştini nu trebuie să fie aşa. Doar atunci când i s-a dat de sus harisma, atunci trebuie să scrie şi cu adevărat va folosi. Pentru că harisma învăţătorească, ca dar al lui Dumnezeu, urmează că lucrează în cel care a ajuns la unica lumânare, la starea de sălaş al harului, având cunoştinţa şi experienţa din Predania Patristică; în cel care s-a curăţat de patimi şi se împărtăşeşte în chip unic şi sensibil cu harul lui Dumnezeu. Aceasta a reuşit-o Grigorie după şaptesprezece ani de asceza prin har.
La 1337, a aflat despre tratatele teologice ale monahului şi filosofului Varlaam din Calabria, reprezentant al teologiei apusene secularizate, aşa cum aceasta a fost formulată sub influenţa neoplatonismului şi scolasticii. Din acest moment începe perioada incertitudinii ei în ceea ce priveşte Predania Ortodoxă isihastă. Am spune că Varlaam s-a făcut pricina arătării Sfântului Grigorie, pentru că dacă n-ar fi existat un motiv, Sfântul nu ar fi scris şi ar fi rămas neştiut.
Pentru apărarea şi consolidarea învăţăturii despre isihasm, Palama a dat o mare importanţă scrierii „Tomosul Aghioritic”. Aici vedem smerenia Sfântului. Îi întreabă pe cei mai bătrâni, pe cei mai distinşi monahi ai Sfântului Munte dacă sunt de acord cu învăţătura sa, şi, atunci când primeşte răspunsul lor scris, semnând Tomosul, simte o mare bucurie şi siguranţă în sufletul său. Mai târziu, în orice împrejurare, înaintea sinoadelor sau în dialog cu cei ce cugetau împotriva lui, va face trimitere la Tomos ca la un document al adevărului şi fidelităţii învăţăturii sale. Aceasta nu ne aminteşte şi de Apostolul Pavel care s-a dus la Ierusalim să-i întrebe pe Apostolii Petru şi Iacov despre evanghelizarea neamurilor, nu cumva „în zadar să alerge“? Aceasta este calea smereniei: „Întreabă-l pe tatăl tău şi îţi va vesti, pe cei mai bătrâni ai tăi şi îţi vor răspunde“. Această cale este urmată şi astăzi? Sau poate că în orice problemă a noastră devenim singurii noştri sfătuitori? Marele Vasile accentuează ca „omul care se sfătuieşte pe sine însuşi, îşi este propriul războinic“.
Polemica întâmpinata de învăţătura Sfântului Grigorie, ca să nu se facă cunoscută sau să fie răstălmăcita şi rău famată, nu s-a întâmplat cu nici un alt sfânt al Bisericii noastre. Au trecut exact 640 de ani de la adormirea să şi nu au încetat clevetirile împotriva sfântului. Şi aceasta se întâmpla deoarece învăţătura Sfântului Grigorie Palama constituie chintesenţa Ortodoxiei şi în consecinţă devine ţinta tuturor potrivnicilor săi.
Până în veacul al 17-lea se scriau tratate care în realitate erau scrieri pline de batjocuri împotriva Sfântului. Şi nu este ceva ciudat în viaţa Bisericii ca un sfânt să fie bârfit, fie pentru caracterul său, fie pentru învăţătura sa în interpretarea dogmei despre Dumnezeu. Dar principalul instigator al tuturor acestor clevetiri şi batjocuri a fost şi este chiar diavolul, care se foloseşte ca de nişte unelte de oameni pătimaşi, iubitori de sine şi fără pic de cuviinţă. De aceea, şi credinciosul nu trebuie să se smintească în astfel de situaţii, ci să se roage în principal pentru cel care a pricinuit sminteala, pentru că Domnul a vorbit apocaliptic: „Vai, acelui om prin care vine sminteală!”. Astfel de clevetitori împotriva lui Palama au fost şi Varlaam, Achidin, Gregoras, Chidonis, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în prima Duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei. Dar propaganda papalo-catolica nu a războit doar învăţătura Sfântului prin diferitele ei mijloace, ci a încercat să oprească şi sărbătorirea pomenirii lui. Pururea-pomenitul Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos observă: „Clerul catolic a reuşit să considere ca dovadă a credinţei şi afierosirii la papism din partea trădătorilor credinţei ortodoxe, delimitarea lor de sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama“.
În secolul nostru, cercetătorii contemporani ai lui Palama în occident, care sunt recunoscuţi şi de către teologii noştri ca nişte cercetători importanţi, îl critică pe Palama ca diteist, ca neoplatonist şi iconomah. Dar şi teologii noştri academici, care acum nu se mai afla în viaţă, nu au dat nici un imbold studenţilor lor să studieze scrierile lui Palama, ci mai mult decât atât, le-au marginalizat şi de mult ori le-au considerat făcături cu aparentă intelectualistă sau sentimentalista. Din contră, în zilele noastre se observă o aplecare intensă asupra teologiei palamite în spaţiul pur universitar, şi o dovadă a acestui lucru este şi convocarea acestui congres.
Cercetătorii autentici ai scrierilor lui Palama şi purtători ai predaniei isihaste au fost cuvioşii ce au strălucit sub turcocratie: David din Evvia, Cuviosul Mucenic Iacov Aghioritul, Maxim Vatopedinul, Cosma Etolianul, Colivazii cu Sfântul Nicodim Aghioritul în frunte, Acachie Cavsocalivitul, la care au ucenicit trei noi mucenici, Macarie Notaras, care şi el a arătat trei noi mucenici şi atâţia alţii. Noii mucenici, şi în principal cei care mai întâi apostaziaseră, de obicei mergeau în Sfântul Munte ca să se spovedească, să trăiască în pocăinţă, să se lege de un părinte duhovnicesc care să-i înveţe rugăciunea minţii, viaţa ascetică pentru curăţirea inimii, ca să ajungă la lumânare şi la sălăşluirea în ei a harului dumnezeiesc, când ar fi putut deja, fără pericolul lepădării, să mărturisească şi să primească mucenicia pentru Hristos, când li s-ar fi dat prilejul.
În 1347, Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului după multe rugăminţi ale împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino şi ale Patriarhului Isidor. Se menţionează în viaţa sa ca sfântul nu şi-a dorit aceasta, nu a fost de sine chemat, ci de-Dumnezeu-chemat şi de-popor-ales. Viaţa duhovnicească trebuie să meargă înaintea treptelor preoţiei. Sfântul Grigorie fiind desăvârşit, îndumnezeit, „a fost aşezat în sfeşnic” ca să călăuzească fără rătăcire şi prin exemplul vieţii lui şi pe alţii, turma sa, pe calea îndumnezeirii şi a sfinţirii.
Însa în scaunul său s-a dus abia după trei ani, pentru că în Tesalonic era încă diviziune, certuri interne şi tulburări din cauza situaţiei politice instabile a cetăţii; iar Sfântul le primea pe toate cu smerenie. Nu a cerut drepturi şi nu s-a luptat ca să-şi ia locul în tronul arhieresc; pe toate le lăsa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În ziua intrării lui în cetate a rostit o rugăciune emoţionantă, iar după trei zile o Omilie foarte importantă „Despre pacea între-olaltă“. În lucrarea să pastorala este cuprinsă şi îndrumarea turmei sale către pocăinţă sinceră şi participarea la dumnezeieştile Taine. Era făcător de pace şi primea pe oricine avea vreo nevoie la orice oră, înfrunta ereziile cu autoritatea lui teologică, stigmatiza neîndurarea şi nedreptatea socială, îi chema pe preoţi la Sinaxe şi le tâlcuia înaltele lor îndatoriri preoţeşti. Însă lucrul cel mai important poate a fost că a rămas întotdeauna isihast în mijlocul zgomotelor din lume, a încercărilor lui, a întemniţărilor şi că păstra neîntreruptă negrăita lui unire cu Dumnezeu.
Era „Păstorul cel bun”, care se jertfea pentru mântuirea turmei sale, model pentru păstorii actuali ai Bisericii, iar poporul îl iubea foarte mult, simţea şi se desfăta în dragostea lui părintească. Această dragoste nepărtinitoare a fost pricina că sfântul să lucreze minuni încă din viaţă. Harisma tămăduirilor se naşte din dragostea aceluia care se jertfeşte pe el însuşi ca să trăiască aproapele. În epoca noastră, mulţi învaţă din amvonul Bisericii, şi bine fac, dar poporul lui Dumnezeu vrea să vadă şi să comunice cu părinţii duhovniceşti, cu adevăraţii păstori.
Palama a adormit în noiembrie 1359 (…). Însă Sfântul nu şi-a părăsit turma să. Sfântul Filotei Kokkinos, în Cuvântul sau de laudă pentru Palama, aduna 15 minuni ale Sfântului care au avut loc cu puţin timp după adormirea să. Astfel se arata universalitatea unui sfânt care îmbrăţişează cu dragostea să întreaga lume şi se interesează de ea chiar şi după moartea lui. Şi acest lucru nu se întâmplă şi astăzi cu sfinţii noştri contemporani, Părintele Iacov, Părintele Porfirie, care aleargă, am zice, în toate marginile pământului ca să mângâie, să tămăduiască, să săvârşească minuni?
Am încercat să semnalăm în această concisă omilie a noastră următoarele puncte: Sfântul din vârsta să prunceasca a avut o viaţă duhovnicească, a îmbrăţişat cu dragoste monahismul şi a trăit până la sfârşitul vieţii lui ca monah cu un cuget autentic isihast şi patristic, a fost un slujitor înflăcărat al Născătoarei de Dumnezeu, a devenit exemplu de păstor, a răbdat cu smerenie şi credinţa în pronia lui Dumnezeu nedreptele bârfiri şi judecăţi, pe când învăţătura lui a fost încorporată în învăţătura Bisericii Ortodoxe ca o autentică şi nerătăcitoare cale a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului, cu toată polemica pe care a suportat-o şi din partea anti-isihaştilor şi latino-cugetătorilor ulteriori.
În seara aceasta în care prăznuim pomenirea sa, în cadrul lucrărilor Congresului, dorim ca fiecare dintre noi să îl cinstească sincer pe luminatorul Ortodoxiei, pe dascălul şi sprijinul Bisericii, pe propovăduitorul harului, pe podoaba monahilor, pe teologul apologet, pe Sfântul Grigorie Palama făcătorul de minuni, cu încercarea noastră de a-l imita. Clerul, avându-l ca exemplu de monah şi de păstor, iar poporul urmându-i şi împlinindu-i învăţătura care are ca scop principal trăirea harului dumnezeiesc. Astfel se va adeveri cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cinstea Sfântului, imitarea Sfântului” ( „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor“).
Părintele Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, https://www.pemptousia.ro/