Omul, fiind plăsmuit de Dumnezeu ca să întruchipeze la scară mică pe pământ nesfârşita măreţie a chipului dumnezeiesc al Creatorului, trebuia să poarte întru sine trăsăturile lui Dumnezeu, în strânsă legătură cu El. Aşadar, ca chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă liberă şi independentă, înzestrată cu conştiinţă de sine. Dacă omul nu ar avea conştiinţă de sine, nu ar putea fi nici liber, nici independent, nevrednic fiind de o asemenea înaltă cinste. Prin urmare, libertatea omului este o consecinţă imediată a scopului creării sale, fiind conceput ca fiinţă independentă şi vrednică de această cinste. Acest adevăr, verificat de experienţa fiecăruia şi de filozofie, îl mărturiseşte şi Sfânta Scriptură.
Lăsând la o parte multele locuri în care libertatea omului este recunoscută şi propovăduită, mă voi referi în special la un loc din Scriptură, aflat mai la îndemână, a cărui tâlcuire constituie subiectul acestei meditaţii şi în care se propovăduieşte limpede libertatea deplină a omului. În acest loc, Mântuitorul nostru, adresându-Se mulţimii, zice: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Matei 16, 24). Cine nu vede în aceste cuvinte expresia celei mai înalte libertăţi a omului? Cine poate să conteste independenţa pe care o exprimă? Cuvintele Mântuitorului au o asemenea putere, încât nimeni nu se poate opune adevărului lor; mărturia lor este mai presus de orice îndoială. Mântuitorul îl cheamă pe om [să vină] după El fiindcă îl recunoaşte pe acesta ca pe o fiinţă liberă şi ca pe o persoană. Îl cheamă pe om să conlucreze la mântuirea lucrată de El şi să ia parte activă la propria lui izbăvire. Dar această cinste nu îi este deja acordată, ci este recunoscută ca existând in potentiam (potențial). Dacă omul ar fi lipsit de libertate şi de independenţă, nu ar putea fi nicidecum învrednicit de o asemenea cinste precum cea a conlucrării cu Dumnezeu în opera mântuirii, ci ar primi, întocmai ca un trup inert şi pasiv, înrâurirea (influențarea) dumnezeieştii energii, care ar lucra în el mântuirea.
Dar omul este mărturisit o fiinţă liberă şi independentă. În cercetarea lucrării istorice a mântuirii omului, se arată nu numai existenţa libertăţii lui, ci şi măreţia şi vrednicia ei. În această istorie, îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se pentru mântuirea omului, ca să ridice păcatul lumii (Ioan 1, 29) şi să poarte neputinţele noastre (Matei 8, 17; Isaia 53, 4). El a răbdat patimile noastre ca să plinească marea taină a iconomiei Sale şi în toate acestea nu a vătămat pe nimeni, ca să nu afecteze nimănui libertatea. Iată, uşa până acum închisă a mântuirii se deschide şi îl primeşte iarăşi pe om, iar omul rămâne liber. Poate intra, dar poate şi să treacă nepăsător pe lângă intrare. Aşadar omul nu numai că a fost creat liber, ci a redobândit şi libertatea pe care o pierduse, fapt pentru care libertatea este cea mai mare vrednicie, demnă de cea mai mare cinste. Într-atât de mare, încât este respectată de Dumnezeu Însuşi.
Şi ce este mai nobil decât această calitate? Oare nu este ea una dintre însuşirile care îl deosebesc cel mai mult pe om de restul făpturii create? Nu ea îl situează mai presus de legile fizice care domină în împărăţia vieţii? Libertatea de a acţiona nu conform unor legi stabilite şi nestrămutate, ci potrivit liberei alegeri şi respectării propriilor principii este dovada superiorităţii omului în creaţie.
Ce mare pildă ne dă recunoaşterea libertăţii omului de către Domnul nostru Iisus Hristos! Cât de limpede învăţăm că suntem cinstiţi cu aceeaşi libertate şi că ni se recunoaşte aceeaşi vrednicie cu El, nerăbdând cu nici un chip vreo înrobire sau vreo atârnare sau vreo scădere a ei!
.
Sfântul Nectarie din Eghina, Zece cuvântări la Postul Mare