Aici sunt arătate pricinile pentru care păcatul este cel mai mare rău.
Cea dintâi este că prin orice păcat este jignită măreţia lui Dumnezeu.
A doua este că omul, când greşeşte, cinsteşte mai mult patima şi pofta sa decât legea lui Dumnezeu şi, de aceea, Îl mânie pe Însuşi Cel fără de sfârşit, pe preabunul, dreptul şi veşnicul Dumnezeu: fiecare poate vedea cât este de grav acest lucru.
A treia este că pentru nimicirea păcatului, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi a îndurat chinuri cumplite şi moarte de ocară. „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8).
A patra este că păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu şi îl lipseşte de harul lui Dumnezeu. Unui asemenea om, Dumnezeu îi spune: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23, 38).
A cincea este că sufletul, fiind lipsit de Dumnezeu şi de harul Său, moare, potrivit Scripturii: „sufletul care a greşit, va muri” (Iezechiel 18, 4). Căci, aşa cum moare trupul atunci când îl părăseşte sufletul, tot aşa moare şi sufletul când îl părăseşte Dumnezeu. Şi vai de sufletul care L-a pierdut pe Dumnezeu, căci este stăpânit de diavolul şi, de aceea, se supune tuturor răutăților.
A şasea este că după săvârşirea păcatului, păcătosul este chinuit fără încetare de conştiinţă, care este mai grea decât orice nenorocire; îl stăpâneşte o teamă lăuntrică, precum i s-a întâmplat lui Cain.
A şaptea este că pentru păcat sunt trimise pedepse vremelnice: foamete, foc, războaie, boli, cutremure şi aşa mai departe: „…moartea şi sângele, certurile şi sabia, asupririle şi foametea, zdrobirile şi bătaia. Pentru cei fără de lege s-au zidit acestea toate” (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah – [Ecclesiasticul] 40, 11-12).
A opta este că pentru păcat este gătită munca veşnică.
.
Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta între carne și duh