Omul care are smerenie are lucrări bune, Îl are în el pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, cum zice autorul Proverbelor: În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului. În inima tulburată (a celui mândru), locuiește diavolul. Prorocul David, după ce din mândrie a căzut în cele două păcate de moarte, preacurvia și uciderea, și s-a pocăit, a plâns, a privegheat, a postit, nu a spus că a fost izbăvit de Domnul pentru că s-a pocăit, a plâns și a postit, ci a spus: M-am smerit și Domnul m-a izbăvit. Cine nu se smerește nici nu se pocăiește.

Cel mândru nu se pocăiește niciodată, dar și dacă se pocăiește, pocăința lui nu este reală, adevărată, sinceră, ci este mincinoasă. Dacă se roagă și postește sau face vreun bine, pe toate le face cu falsitate, cu prefăcătorie, ca și fariseii, ca să-l vadă ceilalți oameni… Deoarece smerenia este o virtute atât de mare și fără ea nu putem să ne mântuim, să aruncăm cu toții mândria cea diavolească și să dobândim dumnezeiasca smerenie, pe care înțeleptul Isaac Sirul o numește veșmânt dumnezeiesc, întrucât cu aceasta s-a îmbrăcat Unul-Născut Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, coborând de la ceruri pe pământ pentru mântuirea noastră.

                                            Părintele Filotei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 34

Posted in: Articole.
Last Modified: martie 1, 2024

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.