„Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă (extremă) a sufletului”

În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe și cu Dumnezeu.
Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic așa, și din spirit rebel, acum își permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci de­vine pentru el o deprindere; dacă în stadiul aces­ta poate să-i fie ușor, atunci poate să-i fie ușor și cu diavolul, pe căile întunericului. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale și sentimentul deplinei siguranțe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.
La drept vorbind, între o asemenea stare și ne­bunie deosebirea este măruntă.
Cel mândru rămâne și în această viață în stare de izolare deplină („întunericul dinafară”). Uitați-vă cum discută și cum poartă disputele: fie că nu aude deloc ceea ce i se spune, fie că aude doar ceea ce coincide cu părerile lui; iar dacă i se spune ceva nepotrivit cu părerile lui, se supără ca și cum ar fi fost jignit personal, devine bat­jocoritor și neagă cu înverșunare. La cei din jur vede doar însușirile pe care el însuși le atribuie în mod arbitrar, așa că, și atunci când laudă, es­te tot mândru, închis în sine, inabordabil pentru cel obiectiv.
Caracteristic este faptul că două dintre formele cele mai răspândite de boală psihică – mania grandorii și mania persecuției – decurg în mod direct din „autoaprecierea sporită” și sunt absolut de neconceput la cei smeriți, simpli, ca­re uită de propriul eu. De altfel, și psihiatrii conside­ră că la paranoia duc, în primul rând, sentimentul exacerbat al propriei personalități, atitudinea dușmănoasă față de oameni, pierderea capacită­ții normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se atacă niciodată pe sine în­suși, el are totdeauna dreptate în proprii săi ochi și este acut nemulțumit de cei din jur și de con­dițiile sale de viață.
Iată unde se arată profunzimea definiției Cu­viosului Ioan Scărarul: „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă (extremă) a sufletului”.
Cel mândru suferă înfrângere pe toate planurile:
Psihologic – mâhnire, întuneric, sterilitate.
Moral – singurătate, secătuire a dragostei, răutate.
Teologic – moartea sufle­tului, care premerge morții trupești, gheena încă din timpul vieții.
Fiziologic și patologic – boală nervoasă și su­fletească.

Preotul Aleksandr Elceaninov, Cum să biruim mândria, Editura Sophia, București, 2010, pp. 57-59