Îmi amintesc că odată, în America, am intrat într-o biserică veche. Intrasem doar să mă uit, și am zărit un om stând cu capul plecat, într-o stare care mi s-a părut a fi de profundă descurajare. M-am apropiat de el, l-am atins ușor pe umeri și l-am întrebat: «Ce s-a întâmplat?» (Știu, e un gest foarte neamerican – dar, până la urmă, rușii sunt ruși: mai direcți, mai sălbatici.)
S-a întors spre mine și a început să plângă. Apoi mi-a povestit că este preot și că este căsătorit de douăzeci și cinci de ani. Descoperise însă că nu-și mai iubește soția și credea că singura soluție era despărțirea. Dar, odată cu despărțirea de ea, ar fi pierdut și preoția – ar fi fost o prăbușire completă a tot ceea ce a crezut până atunci.
Am vorbit, nu mult, dar din inimă. L-am sfătuit să meargă acasă și, înainte de a suna la ușă, să se oprească și să-și spună: «Nu mă întorc la fata cu care m-am căsătorit acum douăzeci și cinci de ani. Nu caut trăsăturile de atunci, fata aceea nici nu mai există. Acum, sun la ușa unei femei necunoscute. Pe cine voi întâlni? Pot oare să iubesc această femeie pe care, într-un fel, n-am mai văzut-o niciodată?»>Așa a și făcut. Mai târziu mi-a scris că nici nu-și imagina ce avea să se întâmple. S-a oprit, a lăsat deoparte toate imaginile vechi, a sunat la ușă și, când a văzut chipul femeii care i-a deschis, s-a îndrăgostit de ea. Pentru că s-a uitat în fața realității și nu a mai fugit de ea în căutarea a ceva ce fusese real cândva, dar care acum nu-i mai spunea nimic.”
Mitropolitul Antonie de Suroj, Conferența cu soțiile preoților. Peterborough, 11-12 mai 1971