Era o după-amiază călduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el și cu un fes murdar de var pe cap muncea afară, la intrarea în mănăstire. Ceilalți muncitori tocmai serviseră masa și se odihneau undeva mai încolo la umbră. Ajungând la mănăstire, Sfântul Filotei Zervakos nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie așa cum era îmbrăcat, ci a crezut că este unul dintre monahii muncitori. Apropiindu-se de locul unde acesta muncea îl întrebă:
– E aici Preasfințitul?
– Aici e, răspunse Sfântul Nectarie.
– E înăuntru în mănăstire?
– Da, înăuntru e.
– Du-te și spune-i că a venit un fiu de-al lui duhovnicesc, diacon, și că vrea să-l vadă numaidecât!
– Fie cum doriți, răspunse și îl invită să aștepte în camera pe care tocmai o zugrăvise.
După numai cinci minute se întoarse îmbrăcat cu o altă rasă, cu bastonul arhieresc și cu crucea.
Mut de uimire, părintele Zervakos vede că acela căruia îi vorbise pe un ton atât de mândru, este însăși părintele său duhovnicesc. A îngenunchiat și cu lacrimi a început să-și ceară iertare pentru atitudinea lui. Și sigur că, în bunătatea lui, Sfântul Părinte l-a iertat, l-a îmbrățișat cu căldură și a început din nou ca de obicei să-l îndrume cu sfaturi duhovnicești.
Apoi cuviosul Filotei l-a întrebat:
– Cum voi putea Sfințite Părinte să înving acest păcat al mândriei?
Iar Sfântul i-a răspuns:
– Sfinții Părinți ne învață că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuții care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginți prin milostenie, lăcomia prin post și cumpătare și așa mai departe.
A fost așadar, o lecție de smerenie, pe care ucenicul său nu a uitat-o niciodată.