Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomanda să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigând pe cele mai slabe, etc. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare într-o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul face întocmai ca Bartimeu, striga: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine!“. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă. Când zorile se ivesc şi toate animalele sălbatice au intrat în vizuina lor, el îşi spune: “Acum am să mă pot ruga!”, dar simte deodată că îi este foame. Vrea să culeagă afine, se apropie de tufişuri şi deodată îi vine în minte că în ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori şi ghearele ascuţite. El înaintează deci cu prudenţă, spunând la fiecare pas: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vino în ajutorul meu, miluieşte-mă, Doamne, ocroteşte-mă!“, se roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afină.
La mulţi ani după aceea, el întâlneşte un pustnic foarte bătrân şi plin de experienţă care-l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: “Cred că diavolul m-a învăţat“. Bătrânul îi spune: “Mi se pare că înţeleg ce spui, dar aş vrea să fiu sigur că nu mă înşel“. Maxim îi explică, cum s-a obişnuit încetul cu încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte. Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Până la urmă, nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: “Fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, ajutor, ajutor, ajutor!“ Apoi într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viaţă, Domnul i-a apărut: în clipa aceea liniştea, pacea, seninătatea s-au sălăşluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: “Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. Înţelesesem, în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în sânul seninătăţii, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine!“. Ştia de acum înainte că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinţei, decât în milostivirea lui Dumnezeu.
În felul acesta a învăţat să se roage, nu în ciuda agitaţiei şi a tulburării, ci din cauza lor, şi pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înţelege că noi ne aflăm într-un tumult şi într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale, căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este o judecată, o “criză“, o situaţie în care suntem chemaţi să primim pe Hristos sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conştiinţa că întreaga noastră existenţă are o semnificaţie la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm şi să ne rugăm fără încetare; zgomotul şi agitaţia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci însuşi prilejul care ne învaţă să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără experienţă pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuşi, fără a fi împinşi, fără a interveni un factor exterior”.
Mitropolit Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Editura Sf. Mănăstire Polovragi, 1994