Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii.
Această ţară îndepărtată unde împărăţeşte foametea este lumea care ne înconjoară, lumea care s-a lepădat de Dumnezeu şi de harul Lui şi ai cărei locuitori duc o viaţă stearpă şi nefericită. Poate că hambarele şi buzunarele le sunt pline, dar inimile le sunt goale şi înfometate. Cumplit lucru este foamea inimii! O inimă plină de harul lui Dumnezeu nu duce lipsă de nimic, căci bogăţia ei este Domnul însuşi. Atunci omul rabdă bucuros sărăcia, văzând în fiecare suferinţă un prilej de a se veseli întru Domnul. În sărăcie cugetul omului se alipeşte atât de mult de Duhul lui Dumnezeu, încât înlăuntrul lui se naşte o mare putere care îl ajută să înfrunte toate greutăţile şi încercările. Cât despre inima pustiită şi lipsită de harul dumnezeiesc, nefericirea ei pare să nu aibă sfârşit.
Cumplita foamete din acea ţară îndepărtată nu este numai foamea unei inimi sărăcite şi împietrite care a pierdut harul lui Dumnezeu. Nefericitul tânăr ce se bucurase de mare mângâiere în casa tatălui său s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu şi de împărăţia iubirii Lui, încât s-a alipit de împărăţia străină a demonilor, devenind robul viclenelor uneltiri ale acestora. Dacă omul nu săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu, dacă nu lucrează împreună cu Domnul la zidirea propriei sale mântuiri, atunci el devine o pradă uşoară pentru demoni, care-l iau în stăpânirea lor şi-l pun să lucreze pentru ei. Il pun să pască porcii, adică să aţâţe focul nimicitor al patimilor, însă singurul rod al acestei trude este blestemul morţii. In Vechiul Testament blestemul era socotit urmarea pacatului, dar şi a nepăsării şi a delăsării în săvârşirea lucrului lui Dumnezeu, după cuvântul Prorocului Ieremia: „Blestemat să fie cel ce face lucrurile Domnului cu lenevie“. Dacă nu facem lucrul lui Dumnezeu cu toată inima, atragem blestemul asupra noastră, chiar dacă locuim în casa Domnului. Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu gelos, Care nu primeşte să împartă cu nimeni inima omului. El nu se mulţumeşte cu o parte mai mică sau mai mare din inima noastră, ci vrea inima întreagă, însă nu din iubire de Sine, ci pentru a o umple de plinătatea vieţii Lui dumnezeieşti. Lovit de blestem, sărmanul fiu risipitor „dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”.
Acest verset scoate la iveală o realitate cutremurătoare: când Dumnezeu ne părăseşte, nimeni nu ne mai poate ajuta, nici oameni, nici îngeri. Negreşit, omul singur a ales să părăsească dumnezeiasca împărăţie a vieţii şi a luminii pentru împărăţia morţii şi a întunericului, supunându-se astfel dinamicii răului. Viaţa lui se reduce acum la simpla supravieţuire. Dar încercând să supravieţuiască în împărăţia păcatului şi a morţii, el nu face decât să se afunde tot mai adânc în păcat, înmulţind astfel blestemul căzut asupra lui. Cu cât se lasă mai mult robit de patimi, cu atât flămânzeşte mai mult după prezenţa lui Dumnezeu, căci inima omului nu poate fi îndestulată de plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, ci numai de mângâierea nestricăcioasă a Duhului lui Dumnezeu.
din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015