Ura lumii şi a făpturilor ajută iniţial pe omul supus patimilor să-şi restaureze vederea nepătimaşă şi cunoaşterea sănătoasă şi să descopere adevărul lumii şi cum funcţionează cu adevărat lumea în relaţia sa (a omului) cu Dumnezeu. Ce înseamnă vedere pătimaşă sau minte pătimaşă ne spune foarte clar Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Ceva este lucrul în sine, altceva este înţelesul lucrului şi altceva este patima referitoare la acesta. Lucru este de exemplu bărbatul, femeia, aurul etc. Înţelesul lucrului este amintirea simplă a unui lucru. Patima este iubirea iraţională a unui lucru sau ura fără discernământ a acestuia. In fine, înţelesul pătimaş al lucrului este gândul compus din înţeles şi patimă. Cum poate omul să se elibereze de înţelesuri le pătimaşe? Răspunsul este simplu: este nevoie să separe patimile de înţelesuri, pentru ca gândurile să rămână simple şi curate.”
Cuviosul Petru Damaschinul scrie pagini antologice pe această temă: „Şi, simplu, văzând nepătimaş frumuseţea şi uzul (folosinţa) fiecărui lucru, cel luminat îl doreşte pe Făcător, şi toate lucrurile sensibile aducându-le în minte, se minunează admirând pe Creatorul…, se minunează cum din cele ce nu erau numai cu porunca a creat toate… şi cum acestea toate le-a făcut pentru noi. Înţelege bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ascunse în făpturi, puterea şi pronia Lui! Şi toate acestea cunoscând, crede că în Creaţie nu există nimic strâmb şi nimic rău în sine!” La o astfel de înţelegere a lumii ajunge văzătorul nesupus patimilor. El vede şi cum chiar răul cel mai evident este preschimbat de Dumnezeu cu bunătatea Lui în lucru spre folosul omului. „Cele care se fac împotriva voii lui Dumnezeu, Acesta le preschimbă în chip minunat în lucruri bune!” Pentru a ajunge însă cineva la această „cunoaştere adevărată” a lumii, dar şi la „dragostea care decurge din aceasta” faţă de lume, aşa cum consideră cuviosul părinte (în aceeaşi măsură lucrurile le iubim), prima condiţie este mortificarea sa faţă de lume. Această cunoaştere, mărturiseşte cuviosul, am învăţat-o de la cei care au murit fată de lume. „Aceasta (cunoaşterea adevărată) a fost învăţată de la îngerii cei pământeşti, care au murit faţă de lume pentru ca mintea să devină nepătimaşă pentru a vedea lucrurile aşa cum se cuvine!”
Cu alte cuvinte, trebuie să urâm mai întâi lumea pentru ca să o putem iubi cu adevărat, să omorâm înăuntrul nostru „iubirea cea nesocotită” (iraţională) pentru a renaşte „iubirea care se cuvine” faţă de lume, acea iubire care se potriveşte lucrurilor create şi respectă adevărul privind lumea şi corecta ierarhizare a făpturilor, şi, mai presus de toate, distincţia fundamentală între lume şi Dumnezeu. Aceasta îl ajută să distingă ce îl poate cu adevărat conduce la ţelul final al vieţii sale, acela de a deveni părtaş iubirii dumnezeieşti. „A cunoaşte ce duce în parte către iubirea dumnezeiască”.
Această cunoaştere adevărată îl ajută pe om la corecta valorizare a lucrurilor, care aduce cu sine şi corecta poziţionare faţă de acestea. „Şi astfel că lucrul pământesc şi stricăcios nu poate fi preferat poruncii lui Dumnezeu, dar ca creatură a lui Dumnezeu este folositor şi pentru a trăi trupeşte, şi pentru a ne mântui. De aceea nu este vrednic de ură, ci de înfrânare şi iubire.”
Preot prof.univ.dr. Constantin Coman