Cum ar fi lumea, cum ar fi viața noastră, în general, dacă nu ar mai fi suferință, dacă n-ar mai fi boală, sărăcie, probleme?
Cred că ne este și teamă să ne imaginăm cum ar arăta o astfel de lume. Și poate, dacă am îndrăzni să dăm un răspuns și am fi triumfaliști, am fi curajoși, am zice că ar fi foarte bine. Că ne este tare bine când nu suferim, când suntem sănătoși, când nu avem probleme. Cred că primul răspuns pe care l-am putea da, în mod imediat, este acesta: Tare bine ar fi!
Însă mergem ușor mai departe și încercăm o analiză mai serioasă și mai concretă, pornind de la realitatea vieții noastre zilnice. Cum suntem sau cum trăim noi atunci când nu suntem bolnavi, nu suferim, nu avem o suferință majoră, nu suntem săraci sau avem de toate, atunci când viața noastră curge foarte bine? Cum este viața noastră, care este atitudinea noastră în acele momente sau în acele situații? Și, dacă suntem onești, cred că am vrea să dăm răspunsul pe măsură.
Când trăim toată această stare de bine, de regulă suntem destul de indiferenți față de cel de lângă noi, suntem destul de insensibili la suferința, la strigătul, la durerea celor care se află în jurul nostru. Când îți merge bine, ai această tendință: să te preocupi foarte mult de tine și destul de puțin de alții, dacă nu aproape deloc.
Cum ne mai comportăm noi atunci când suntem sănătoși și ne merge bine? Suntem foarte grăbiți, în general. Avem afaceri, avem servicii, avem pământ, avem multe lucruri de făcut și nu avem timp pentru foarte multe alte lucruri, zic eu, dintre cele mai importante. Nu avem timp de biserică, de familie, nu avem timp să ne gândim cine suntem, pentru ce ne-a adus Dumnezeu în lumea aceasta și ce avem de făcut. Suntem atât de preocupați și de grăbiți, încât nici nu băgăm de seamă ce se întâmplă în jurul nostru.
Și apoi, ce mai trăim noi atunci când suntem sănătoși, trăim într-o stare de bine și nu ne lipsește mare lucru? Trăim într-un duh de superioritate, de mândrie față de ceilalți. Ne socotim mai speciali și, de regulă, îi privim de sus pe ceilalți. Nu se întâmplă un dialog pe orizontală, ci, de regulă, se întâmplă de sus în jos, pentru că așa este: un om care are o anumită poziție socială și, în plus, se mai bucură și de o sănătate foarte bună, de regulă îi privește pe cei care nu sunt ca el de sus în jos.
Sunt trei stări pe care cred că le trăim atunci când suntem foarte bine și ne lipsește suferința. Și atunci înțelegem de aici că Dumnezeu îngăduie suferința tocmai pentru a pune capăt acestor stări, acestor situații în care noi ne aflăm. Pentru că nu ar fi de dorit să ne prindă moartea nici privind cu superioritate la ceilalți, nici grăbindu-ne la nesfârșit, fără să înțelegem ce este viața aceasta și pentru ce ne-a adus Dumnezeu aici și, cu atât mai mult, nu ar fi bine să ne prindă moartea fiind indiferenți față de cei de lângă noi, față de suferințele, necazurile și problemele lor.
Există un detaliu foarte interesant la începutul Evangheliei pe care tocmai am ascultat-o și în care este vorba despre boală, despre suferință. Ne spune Evanghelistul Matei că Domnul „a venit în cetatea Sa”. Când zicem „cetatea Sa”, ne referim la orașul Capernaum, care era orașul maturității Sale.
Și aș mai face o legătură. La începutul Evangheliei după Ioan, în primul capitol, ni se spune că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”. Și subliniem: „în cetatea Sa” și „întru ale Sale”.
Și facem o legătură cu modul nostru de a gândi atunci când trecem printr-o suferință grea sau când cineva de lângă noi trece printr-o suferință, printr-o boală. Avem această tendință de a-I cere socoteală lui Dumnezeu: „Doamne, de ce? De ce mi se întâmplă mie?” Dacă este un Dumnezeu iubitor, așa cum Îl propovăduim noi, atunci de ce nu are grijă de casa Sa, de cetatea Sa, de lumea Sa, în care noi ne aflăm și ne ducem viața zilnic?
Cred că sunt întrebări pe care ni le punem mai ales atunci când trecem prin momente grele: „De ce, Doamne, ai îngăduit ca eu, fiul Tău sau fiica Ta, să trec printr-o astfel de suferință, să trec printr-o astfel de boală?” Pentru că orice om are grijă de casa lui, orice conducător are grijă de cetatea lui. Și acum zic: Dumnezeu are grijă de lumea Lui. Și atunci, de ce totuși atât de multă suferință?
Atât de multă suferință pentru că Dumnezeu nu ne vrea în felul în care suntem. Dacă noi ne-am schimba viața, dacă noi ne-am apropia de El și, apropiindu-ne de El, ne-am apropia și de ceilalți în modul cel mai sănătos, atunci n-ar mai fi nevoie de suferință, de boală, pentru că păcatul este cel care aduce boala și suferința, nu Dumnezeu este Cel care le trimite peste lume. Păcatul pe care noi îl săvârșim. Și dacă este păcat, este suferință și este boală.
Numai că Dumnezeu transformă suferința și boala, ca pedeapsă pentru păcat, într-o binecuvântare. Și care este această binecuvântare? Este tocmai ceea ce am subliniat mai înainte: Dumnezeu nu ne vrea nici indiferenți la suferința celorlalți, Dumnezeu nu ne vrea nici mândri, Dumnezeu nu ne vrea nici grăbiți, fără să știm ce-i cu noi; nu vrea să murim ca niște oameni neînțelepți, neînțelegând nimic din ceea ce suntem și din ceea ce este lumea aceasta.
Și atunci ce face Dumnezeu? Îngăduie suferința și boala. Iar cei care, măcar o dată în viață, au trăit suferința și boala în mod profund știu transformarea pe care acestea o pot aduce în viața lor.
Dintr-un om tare la cerbice, dintr-un om mândru, care nu vede pe nimeni, boala și suferința îl pot face foarte atent la fiecare detaliu care se întâmplă în jurul său. Nu mai este omul care le știe pe toate, nu mai este omul care le poate pe toate, nu mai este omul care le vrea pe toate. Ci este omul care vede lucrurile în esența lor, în ceea ce este cel mai important în această lume.
Se și spune că lacrimile fac ochii limpezi. Suferința și boala se dovedesc a nu fi o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci modul în care Dumnezeu are milă de oameni, în sensul în care nu-i lasă în împietrirea inimii lor, nu-i lasă în neînțelepțirea lor. Nu-i lasă în lipsa lor de orientare în această lume.
Este adevărat și lucrul acesta: cel care trece prin boală, prin suferință, nu în mod obligatoriu se și înțelepțește, pentru că poate să-și continue viața în împietrirea lui, în revolta lui, în nemulțumirea în care a trăit și până atunci. Dar, în același timp, un om înțelept poate să privească lucrurile altfel, să se oprească din goana în care a pornit, să privească mai cu atenție lucrurile din jurul său și, până la urmă, să afle mai cu adevărat cine este el.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne dă un cuvânt foarte încurajator. Zice așa: boala și suferința nu sunt pedepse de la Dumnezeu, nu sunt nici semne că Dumnezeu ne-a părăsit, pentru că tot ceea ce vine de la Dumnezeu milă este – fie că este vorba despre boală, fie că este vorba despre momente dificile din punct de vedere financiar sau despre multe alte probleme prin care omul este chemat să treacă.
Și lucrul acesta îl înțelegem, poate, făcând o comparație la o altă scară – în familie. Atunci când copilașii pe care dorim să-i educăm nu ne ascultă de vorbă bună, poate le spunem o vorbă mai aspră și încercăm de foarte multe ori, iar, în cele din urmă, uneori suntem în stare să aplicăm chiar și o pedeapsă mai dură. Dar nu pentru că nu ne iubim copilul, ci pentru că ne dorim ca el să înțeleagă, pentru că altminteri poate să cadă în ispite, în suferințe, în dificultăți mult mai mari decât cele prin care trece acum.
PS Părinte Benedict Bistrițeanul