Părinților ai căror copii cresc și care, după o perioadă în care au fost credincioși, mergeau la biserică și îndeplineau tot ceea ce părinții așteptau de la ei, le spun brusc: „Nu, nu mai pot crede; demonstrează-mi că trebuie să cred!”, ce ar trebui să facă?
În primul rând, trebuie să atragem atenția asupra următorului lucru: copilul se dezvoltă foarte inegal. În mare parte, este educat la școală, mintea lui se dezvoltă, cunoștințele i se extind, noțiunile i se aprofundează, dar foarte, foarte rar părinții, odată cu această creștere a minții și a inimii copilului, îi oferă o hrană nouă, mai matură, în domeniul credinței.
Și, inevitabil, vine un moment în care, în conștiința copilului care a încetat deja să mai fie copil, se luptă două principii: copilul de opt-nouă ani și adolescentul de optsprezece ani. Iar adolescentul spune: „Nu, nu poți crede în aceste basme, este prea simplu; viața este mult mai complicată, problemele sunt mult mai multe. Știința ridică întrebări, viața ridică întrebări, iar tu vrei să rămâi un fel de neștiutor…”
Și, în acest caz, voi spune cu toată sinceritatea, tranșant, că are dreptate copilul, nu părinții. Odată cu creșterea băiatului, cu transformarea lui în adolescent și apoi în tânăr, el trebuie să primească o nouă hrană spirituală și intelectuală.
În primul rând, trebuie să înțeleagă că reprezentările lui infantile erau doar pregătitoare. Tot ceea ce a putut cunoaște prin experiența sa, adică prin comparațiile care i se oferă — iubirea lui Dumnezeu cu iubirea părinților, acele povestiri din viețile sfinților care îi sunt prezentate — toate acestea sunt, da, adevărate, dar nu reprezintă măsura deplină a adâncimii lui Dumnezeu și nici măsura deplină a ceea ce omul poate cunoaște despre Dumnezeu, chiar și la o vârstă atât de fragedă.
Și părinții, foarte des, nu pot explica nimic altceva copiilor lor, pentru că ei înșiși nu au gândit nimic; au rămas „neștiutori” în domeniul credinței, în timp ce, adesea, sunt foarte dezvoltați în domeniul culturii și al tehnicii lumești. Acesta este primul aspect.
În al doilea rând, trebuie să le atragem atenția că, atunci când vorbim despre credință, nu vorbim doar despre Dumnezeu, ci despre ceva mult mai complex, mai degrabă despre o noțiune mult mai largă.
Conform definiției Sfântului Apostol Pavel, de la începutul capitolului al 11-lea din Epistola către Evrei, „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute”. Cu alte cuvinte, credința este încredințarea că există lucruri care nu pot fi percepute nici cu vederea, nici cu auzul, nici cu pipăitul, nici cu gustul.
Și acest lucru poate fi dovedit foarte simplu. De exemplu, suntem cu toții înzestrați cu un simț al frumuseții. Privim un obiect, privim natura, privim chipul unui om, citim o carte sau alta și exclamăm: „Cât de frumos este!”
Și dacă cineva ar întreba: „Dar demonstrează!”, nu putem demonstra. Putem doar să-i spunem omului, așa cum spuneau ucenicii lui Hristos celor care se apropiau și voiau să știe despre El: „Vino și vezi!” Citește tu însuți aceste versuri, privește tu însuți această natură; înțelege cu inima ta — și tu însuți vei exclama: „Cât de frumos este!”
Același lucru se poate spune și despre iubire. Când spunem că iubim pe cineva, nu putem dovedi acest lucru. Nu putem dovedi că, dacă am face un calcul al calităților sale, rezultatul final ar fi: este atât de remarcabil, este atât de minunat, încât nu poți să nu-l iubești.
Nu este adevărat. Un om se poate îndrăgosti de o persoană considerată neatrăgătoare, pentru că în ea a văzut o frumusețe indescriptibilă, care nu sare în ochi tuturor și pe care el a recunoscut-o prin simțire.
Există oameni care se iubesc unul pe celălalt nu pentru că sunt deosebit de inteligenți sau înzestrați, ci din alt motiv. Scriitorul francez Montaigne a fost întrebat odată cum a putut să devină prieten cu un alt scriitor, La Boétie: „Dar nu aveți nimic în comun, cum v-ați împrietenit?” Iar răspunsul său a fost: „Pentru că el este el, iar eu sunt eu.”
Întâlnirea a avut loc la niște adâncimi care nu pot fi explicate nimănui.
Am avut un caz interesant în acest sens. Ieșeam odată din hotelul „Ucraina”, îmbrăcat în rasă preoțească. S-a apropiat de mine un tânăr ofițer și mi-a spus:
— Scuzați-mă, sunteți credincios?
— Da.
— Dar eu sunt ateu.
— Îmi pare foarte rău.
— Dar dumneavoastră demonstrați-mi existența lui Dumnezeu! Arătați-mi-L pe Dumnezeu în palmă și voi crede.
Și, cum mi-a întins mâna, am văzut la el o verighetă și l-am întrebat:
— Sunteți căsătorit?
— Da.
— Aveți copii?
— Da.
— Îi iubiți?
— Bineînțeles că-i iubesc!
— Mințiți!
— Adică, cum „mint”?
— Dar demonstrați!
— Muncesc pentru ei.
— Aceasta este o presiune socială.
— Cumpăr flori soției, copiilor dulciuri și jucării…
— Poate vă este frică de soția dumneavoastră, asta-i tot.
— Dar cum așa? Ce să vă spun?
— Iată, arătați-mi iubirea dumneavoastră în palmă și voi crede în iubirea dumneavoastră.
Același lucru se poate spune despre credința în Dumnezeu. Când ți se spune: „Arată-mi-L pe Dumnezeu în palmă!”, poți răspunde: „Nu-L poți vedea, chiar dacă ți L-aș arăta.”
Domeniul credinței cuprinde mult mai mult decât noțiunea de Dumnezeu și trebuie să învățăm nu doar să „vorbim despre Dumnezeu”, ci să transmitem, într-un fel, experiența noastră, să-l facem pe om părtaș la această experiență, la fel cum se poate face părtaș la iubire, la poezie, la frumusețe, la noblețe, la adevăr și la alte asemenea realități.
Poți să-i dai omului posibilitatea să se cufunde, de exemplu, în Evanghelie, fără prejudecăți, fără să caute în ea niște răspunsuri „religioase”, ci să-i spui:
„Dar citește și vezi: cum îți place acest Om, Hristos? Ai putea fi prieten cu El? Cum îți place ceea ce spune El? Sună a adevăr?”
Și, dacă omul va spune: „Da, acesta este într-adevăr adevărul”, atunci el este deja credincios, fără să știe. De aici s-ar putea începe.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Despre copii și părinți
Emisiune Radio BBC, 1991