Despre chipul omului în care lucrează harul Duhului Sfânt
Când intră în om harul Duhului Sfânt, îi adună mintea și-l face atent și smerit, aducându-i aminte de păcatele sale, de moarte și de Judecata viitoare. Îi umple sufletul de o umilință adâncă și-l mișcă spre plâns și spre lacrimi, îi face ochii blânzi și plini de bunătate și, cu cât harul se apropie mai mult de om, cu atât îi împacă și îi mângâie sufletul, amintindu-i de sfintele Patimi ale Mântuitorului și de nemărginita Lui iubire de oameni.
Mintea se umple de lumină dumnezeiască și este luminată de cunoștința lui Dumnezeu. Inima devine liniștită și blândă, izvorând din belșug roadele Duhului Sfânt: bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, mila, dragostea, omenia și celelalte, iar sufletul primește o veselie negrăită.
Despre chipul omului stăpânit de patimi
(După Sfântul Grigorie Sinaitul și Sfântul Maxim Kavsokalivitul)
Când duhul cel rău se apropie de om, îi tulbură mintea și o face sălbatică, o împietrește și o întunecă, aduce asupra ei temere, frică și trufie; îi pervertește ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie, vede înaintea ochilor o lumină necurată și roșiatică, mintea devine furioasă și îndrăcită, iar gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, rușinoase și hulitoare.
Cel ce este stăpânit de acest duh al înșelării, de cele mai multe ori se supără și este plin de mânie, nu este în stare să ierte, nu cunoaște deloc smerenia, plânsul cel adevărat și lacrimile, ci mereu se laudă cu frumusețile sale, cu lucrurile mâinilor sale. Întotdeauna se lasă mânat fără frâu de mișcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu și, în sfârșit, își iese din minți și ajunge la pierzania desăvârșită.”
Trebuie să știm însă că această mângâiere a harului dumnezeiesc, acest foc duhovnicesc, nu se va arăta în noi câtă vreme păstrăm în noi patimile. Patimile sunt asemenea umezelii din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnișoare uscate din altă parte și apoi aprinse. Arzând, ele încep să usuce umezeala și, pe măsură ce aceasta dispare, se aprind și lemnele care fuseseră ude.
Lemnișoarele uscate sunt nevoințele, osteneala și împotrivirea noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu, față de toate răbufnirile pătimașe din ființa noastră. Astfel, încetul cu încetul, râvna și focul lăuntric, gonind umezeala și aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările și lemnele cele ude, adică patimile.
Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru și toate funcțiunile trupului. Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, întreaga sa ființă este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se împotrivesc cu îndărătnicie focului duhovnicesc. Ele pătrund și în suflet, și în trup și, prin aceasta, robesc chiar duhul – conștiința și libertatea –, ajungând astfel să domnească asupra întregului om.
Pentru că patimile sunt în legătură cu demonii, prin ele și demonii ajung să stăpânească asupra omului, care totuși își închipuie că el singur își este stăpân.
Învață-te ca, orice ai face, să lucrezi astfel încât inima duhovnicească să nu se răcească.
Să citești îndemnuri duhovnicești și să nu-ți abați luarea-aminte de la nevoințele cele din afară.
Să te nevoiești a dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ți place.
Încălzește-ți soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte și dese și păzește-ți simțirile, ca rugăciunea să nu plece din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus și vei cunoaște că bun este Domnul.
„Cel mai de seamă lucru este să stai și să umbli înaintea lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!”
(Așa făcea Sfântul Maxim Kavsokalivitul, așa făceau sfinții.)
Despre legea vieții duhovnicești
Aceasta este: Ține inima ta în simțirea lui Dumnezeu și totdeauna vei petrece în aducerea-aminte de Dumnezeu.
Se aprinde atunci în inima noastră acel fericit foc duhovnicesc, focul harului dumnezeiesc, acea mângâiere și acea bucurie negrăită despre care citim în cărțile și în viețile sfinților.
Din acele clipe, omul trebuie să rămână credincios Domnului. Această credincioșie o mărturisește prin faptul că nici în gânduri, nici în simțiri, nici în fapte, nici în cuvinte nu mai îngăduie nimic din ceea ce își dă seama că este potrivnic Domnului și, dimpotrivă, nu lasă neîmplinită nicio faptă și niciun gând bun, plăcut Domnului.
Acest lucru cere uneori multă osteneală, silire de sine și împotrivire de sine dureroasă.
Din volumul „Părintele Sofian – duhovnicul”, Editura Bizantină, București, 2012