Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau dorește cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela Lui, invocând fel de fel de justificări, este și acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, că toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viața însăși și terminând cu pâinea cea de toate zilele. Și dacă-i datorează totul, trebuie să-I fie veșnic recunoscător, să-I rămână veșnic dator! Cu ce ar putea omul să plătească darul unic și minunat al vieții?!
Dacă nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transformă în oportunism. Și noi producem astăzi aceeași supărare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastră viață. Ce minune extraordinară că exist și eu printre atâtea miliarde de oameni. Am beneficiat și eu de frumusețea extraordinară, nepătrunsă a creației și de tot ceea ce înseamnă viață! De unde acest dar?! Chiar să nu te arăți mulțumitor spre Cel căruia îi datorezi viața? Când ne poftește cineva la masă, îi mulțumim după ce am mâncat! Cum ar fi să mănânci și să pleci fără să mulțumești pentru invitație? Și iarăși să te cheme, și iar să mănânci, fără să spui niciodată „Mulțumesc”!
Chiar așa stau lucrurile. Este vorba despre o așezare în adevăr. Noi spunem că cea mai înaltă așezare a omului, starea cea mai înaltă la care poate ajunge omul este starea de ființă mulțumitoare, euharistică. Ființa mulțumitoare ajunge să înțeleagă că toate lucrurile de care beneficiază vin de la cineva, vin de undeva. Pâinea este importantă, dar faptul că această pâine este darul cuiva care mă iubește este și mai important. Pâinea este și dragoste, nu este numai pâine.

Pr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, București, 2010

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.