Viaţa duhovnicească se învaţă, şi aceasta este, probabil, cea mai importantă şcoală din lume, fără de care societatea noastră ar fi pierdută. Vedeţi unde ne-a adus ateismul, renunţarea la viaţa după porunci. Nu întâmplător, la mijlocul secolului trecut, lumea noastră se afla la limita pieirii şi a catastrofei nucleare, anume în anii când ni s-a promis că în curând îl vor arăta pe ultimul „popă” la televizor. Iar acum, terorismul, ura satanică, degradarea statului nostru – toate acestea au o singură cauză legată de lipsa succesiune în materie de experienţă duhovnicească, fără de care nu putem trăi normal. Acest fapt nu numai că-l îndepărtează pe om de mântuire, dar distruge şi viaţa noastră socială din prezent.
Scopul exerciţiului de instruire spirituală constă anume în a restaura şi a întări tradiţia conservării, transmiterii şi a înmulţirii experienţei duhovniceşti. Importanţa acestei slujiri este indicată de chiar faptul că, în Evanghelie, însuşi Domnul este numit învăţător. El însuşi ne-a dat un exemplu: Mântuitorul colinda Palestina de la un capăt la altul împreună cu ucenicii Săi şi se comporta la fel ca şi alţi învăţători ai timpului respectiv, nu doar din Ierusalim, ci şi din Atena şi din Apus. Astfel, Hristos ne-a arătat că pentru studiul duhovnicesc nu este neapărată nevoie de un birou călduţ, că poţi învăţa şi pe stânci goale. Cel mai important element reprezintă conţinutul şi metoda Creştinismul ne oferă un răspuns răspicat la această problemă.
Credinţa noastră, bogăţia vieţii noastre duhovniceşti, se câştigă în primul rând prin comunicarea directă cu Dumnezeu, adică prin rugăciune, prin intermediul căreia omul îşi fortifică credinţa şi fără de care, conform Sfântului Teofan Zăvorâtul – care, apropo, a fost şi rectorul Academiei Teologice din Petersburg – cunoştinţele teoretice şi studiile au o relevanţă minoră, însă, în aceleaşi timp, acest aspect nu neagă importanţa cunoştinţelor, care sunt de asemenea parte integrantă a vieţii duhovniceşti şi pe care omul nu le poate neglija sub nici o formă. De ce astăzi ne confruntăm cu atâtea probleme, inclusiv şi în viaţa duhovnicească, în căutarea unui duhovnic? Toată tragedia vine din lipsa unei educaţii ortodoxe şi a cunoştinţelor din domeniul teologic. Dacă copilul, încă din copilăria sa, ar avea măcar un pic idee ce înseamnă viaţa duhovnicească, ce este credinţa, ar reuşi să evite multe greşeli.
A învăţa viaţa duhovnicească înseamnă a îmbina rugăciunea cu studiul. Şi, fireşte, este important să înţelegem că duhovnicul nu îi poate oferi omului în 5-10 minute ceea ce ar fi trebuit să primească în ani de zile, dacă ar fi dus o viaţă duhovnicească normală. Adesea, venind la Biserică, omul crede că va deveni deodată sfânt, că va primi de la Dumnezeu daruri duhovniceşti speciale. Dar acest lucru nu se poate produce.
Rugăciunea, apropierea de Dumnezeu trebuie combinată cu studiul, cu acumularea de cunoştinţe şi cu schimbări [lăuntrice şi exterioare] în viaţa de zi cu zi a omului. Iată că tocmai aceste schimbări ar trebui să le stimuleze duhovnicul, însă nici el nu-i poate da prea multe omului, dacă acesta nu este pregătit să le primească. Duhovnicul poate clarifica unele aspecte, însă, aşa cum se spune în pilda evanghelică, semănătorul seamănă, dar vin vrăbiile şi ciorile, ciugulind seminţele. Şi omul rămâne iarăşi pustiu. Omul şi duhovnicul său trebuie să colaboreze, să devină conlucrători unul cu celălalt. Doar atunci se va putea vorbi de creştere duhovnicească autentică.
Cu toate acestea, omul trebuie să-şi păstreze libertatea şi să ia decizii singur, fiindcă fiecare trebuie şi poate face alegerea finală. Oare Domnul nu-l putea slava pe Iuda de trădare? Bineînţeles că ar fi putut. Atunci de ce nu a făcut acest lucru? Pentru că l-ar fi putut realiza doar cu forţa. Ori pentru Dumnezeu, pentru sfinţenia Lui, este inadmisibilă forţarea omului. Un bine făcut cu forţa nu poate fi un bine adevărat. Doar de ce a fost răstignit Mântuitorul? El ar fi putut crea lumea ideală şi fără acest act, astfel încât să nu mai rămână nici o patimă şi omul să nu ducă lipsă de nimic, să nu mai fie nevoie nici de armată, nici de lagăre. Insă Dumnezeu ar fi putut realiza aceste schimbări doar în mod forţat, anulând voinţa liberă a oamenilor. Şi El nu a acceptat aşa ceva, ci a lăsat oamenilor posibilitatea de a alege în mod deliberat între bine şi rău.
Viaţa noastră socială îi oferă omului de-a gata cunoştinţe, cultură, experienţă; dar omul decide singur cum să le folosească. In mod similar stau lucrurile si în viaţa duhovnicească. Prin misiunea Sa răscumpărătoare, prin cruce, Domnul ne dă şansa de a ne învinge neputinţele, de a lupta cu diavolul. Noi putem profita de această oportunitate doar din voinţă proprie. Dumnezeu a creat pentru noi lumea, a instituit legile după care trăim, ne-a dat apă, hrană, tot ce ne este necesar. Dar calitatea vieţii noastre pe pământ este condiţionată în primul rând de propria voinţă, de eforturile şi de cunoştinţele personale. De aceea este important ca la temelia vieţii noastre să fie atât respectarea poruncilor lui Dumnezeu, cât şi liberul arbitru al persoanei.
Doar că, dacă un duhovnic de-a dreptul neutralizează voinţa omului, nu încearcă să îl înveţe, ci porunceşte, atunci acesta nu este un duhovnic adevărat. Ce să mai spunem aici, când toate sunt spuse în Evanghelie?! Vedeţi cum acţiona Mântuitorul, cum procedau Apostolii. Aşa trebuie să se comporte şi un duhovnic. Dacă el nu procedează conform Scripturii, nu urmează poruncile şi încearcă să forţeze, cum ar mai putea fi învăţător al creştinului?
Fireşte, el trebuie să îndemne omul să se schimbe. El trebuie să-l îndrepte şi să-l îndrume, dar, totodată, nu trebuie sub nici o formă să suprime personalitatea celui călăuzit.
Este greşit ca omul să-şi caute duhovnic undeva departe, după mări şi ţări, crezând că acolo va fi mai bine. Stareţul Siluan spune că, dacă omul are încredere în duhovnicul lui, Domnul îi cultivă prin duhovnic înţelepciunea, necăutând la cât de înţelept, cult sau experimentat este duhovnicul său. Aici este nevoie de mai multă încredere în Dumnezeu a celui care caută. Dacă există încredere în Dumnezeu, harul Lui îi descoperă cele necesare persoanei vizate.
Viaţa monahului şi a mireanului se deosebesc în mod substanţial. Ele reprezintă două căi diferite care duc deopotrivă la scopul principal al vieţii pe pământ: mântuirea sufletului şi unirea cu Dumnezeu.
Dacă omul se călugăreşte, îşi dedică viaţa mântuirii sufletului. Viaţa sa se concentrează pe rugăciune şi pe ascultare, elemente ce trebuie să aibă un caracter inerent pentru orice monah. Apropo, în cazul acesta, rolul îndrumătorului duhovnicesc şi gradul de supunere faţă de el trebuie să fie mult mai mare.
Viaţa mireanului este legată de acelaşi scop: mântuirea. Diferenţa constă doar în faptul că, în cazul mirenilor, acest ţel este asociat cu alte obligaţii: întreţinerea familiei, educarea copiilor şi alte responsabilităţi plăcute lui Dumnezeu. Totodată, în viaţa omului care nu s-a retras din lume apar o mulţime de ispite lumeşti care, în esenţa lor, nu reprezintă doar pericole suplimentare, dar şi oportunităţi, deoarece, înfruntând aceste încercări, omul îşi procură experienţă duhovnicească valoroasă. Este important să înţelegem că Domnul ştie pentru fiecare ce ispite să îngăduie. Nu există persoană care nu se poate mântui. De aceea, alegându-ne calea, trebuie să nu uităm că atât calea monahului, cât şi a mireanului, sunt la fel de mântuitoare. Alegerea trebuie făcută cu discernământ, fără grabă, în funcţie de propriile priorităţi interioare, procedând conform propriei conştiinţe şi dreptăţii lui Dumnezeu.
Este important să nu uităm că lumea noastră zace în răutate, că toţi suntem păcătoşi după căderea lui Adam, că fiecare om, fiecare duhovnic, are propriile păcate. Nu există niciodată doar perfecţiune.
Într-adevăr, există persoane cu cunoaştere şi experienţă duhovnicească substanţiale, la care putem apela pentru călăuzire spirituală. Insă trebuie să alegem cu atenţie, înţelegând că chiar şi un duhovnic excepţional ar putea să nu ni se potrivească din anumite motive. Chiar şi un duhovnic extrem de erudit şi de experimentat ar putea să nu ni se potrivească din pricina unor criterii pur omeneşti. Astfel, ne va fi dificil să construim relaţia dintre noi. Din această cauză, este important să analizăm totul, inclusiv compatibilitatea personală.
Pe lângă acestea, aş vrea să vă amintesc ce spunea Teofan Zăvorâtul despre începutul vieţii duhovniceşti a omului. Ce este împărăţia lui Dumnezeu? Ea este comuniune cu Dumnezeu, puritatea sufletului şi harul lui Dumnezeu. Să se curăţească de propriile păcate şi să comunice cu Dumnezeu: iată cel mai important lucru pentru care omul vine la Biserică. Dacă omul va deprinde pocăinţa, transfigurarea sufletului şi rugăciunea, va putea trăi cu orice duhovnic, va acţiona singur, va alege de sine stătător binele, va râvni să-l facă. Dacă nu a învăţat acestea, nici un duhovnic nu-l mai poate ajuta.
Este important să nu uităm, când vine vorba de încrederea faţă de o persoană, să apreciem singuri ceea ce se întâmplă. Este nevoie să raportăm cuvintele duhovnicului la conţinutul Evangheliei, la învăţătura Părinţilor Bisericii, la canoanele ei – elemente pe care este important să le studiem şi să le înţelegem. Nici o autoritate a duhovnicului nu le poate umbri.
Şi, bineînţeles, omul venit la Biserică trebuie să se roage neîncetat, căci dialogul cu Dumnezeu reprezintă scopul principal, spre care tinde fiecare creştin.
Părintele Ioan Krestiankin, Degetul dumnezeieştii pronii, Editura Doxologia