Stăpânitorii lumii acesteia nu se preocupă prea mult de starea sufletească a subalternilor lor, principala lor grijă este îndeplinirea sarcinii și obținerea unui profit. Pentru noi, creștinii, lucrurile stau altfel. Noi ne împlinim lucrarea având mereu mintea la Dumnezeu, în lumina legăturii noastre personale cu El.
Stăpânul nostru Hristos nu are nevoie de slujirea noastră, El nu are trebuință de nimic. Singurul lucru pe care ni-l cere este: „Fiule, dă-Mi Mie inima ta” (Pilde 23, 26). Și cât de mult Se bucură Domnul când Îi dăruim inima noastră și Îi slujim cu ardoare, pentru ca să aibă astfel un „pretext” să ne dea în schimb toate ale Sale! Dacă viețuim plini de râvnă pentru Dumnezeu, Îi oferim „prilejul” să ne împărtășească Viața Lui. Domnul ne încearcă inimile și rărunchii (cf. Psalmi 7, 10) zi și noapte, ca să ne poată răsplăti după inima noastră, precum spune Psalmistul: „Dea ție Domnul după inima ta și tot sfatul tău să-l plinească” (Psalmi 19, 4).
Domnul dorește ca noi să ne apropiem de El nu doar cu teamă și cu evlavie, ca de Ziditorul Cel Atotputernic, ci și cu încrederea și dragostea cu care făptura căzută se apropie de Mântuitorul, Izbăvitorul și Binefăcătorul ei. El așteaptă să I ne supunem ca unui Tată, din respect și recunoștință, iar nu pentru că este Domnul și Stăpânul nostru. Numai atunci ne vom supune cu smerenie, iar această supunere smerită ne va deschide calea spre iubirea dumnezeiască.
În felul acesta vom ajunge să-L cunoaștem pe Domnul ca pe marele nostru Binefăcător, ca pe Cel ce în tot ceasul ne poartă de grijă și caută neîncetat către sufletul nostru. El a făcut din inima noastră principala Lui țintă pe care o cercetează de dimineața până seara și de seara până dimineața (cf. Iov 7, 18). Se cade așadar ca și noi să-L punem pe Dumnezeu în centrul vieții noastre și să întemeiem o legătură vie și statornică cu El.
Arhim. Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, Ed. Episcopia Devei Si Hunedoarei, p.113-114