Rolul femeii în familie este același cu rolul bărbatului în familie. Doi oameni, bărbat și femeie, vin împreună la Biserică pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Scopul cel mai de seamă al unirii lor în căsătorie este să se completeze unul pe altul prin darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu și, astfel, să dobândească acea desăvârșire duhovnicească pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii. Iar bunul pe care l-au dobândit prin viața lor împreună îl transmit mai departe copiilor lor. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice că taina aceasta este mare în Hristos (cf. Efeseni 5, 32), adică viața de căsătorie este o viață deosebit de creatoare la toate nivelele, dacă se împlinește în Hristos. Acestea sunt numai câteva aspecte ale acestei teme deosebit de vaste, despre care am putea vorbi la nesfârșit.
Mai presus de toate, în familie ar trebui să existe o anumită întrecere între soți, nu o întrecere între cine să exercite o stăpânire mai mare asupra celuilalt, ci o întrecere a smereniei: cine se va smeri mai mult înaintea celuilalt. Dacă se vor sili să se întreacă unul pe altul în smerenie, vor descoperi amândoi că voia fiecăruia dintre ei se împlinește. Cel care nu insistă asupra voii sale egoiste și este gata să primească voia celuilalt face ca voia tuturor să fie voia sa. De aceea, dacă vrem să ne întărim legătura cu soțul sau cu soția noastră, trebuie să ne întărim mai întâi legătura cu Dumnezeu. Așa cum în relația noastră cu Dumnezeu încercăm mereu să ne smerim ca să ne aflăm în prezența Lui și să primim darul Său, tot așa se întâmplă și în căsnicie. Dacă învățăm să-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, atunci facem totul ca să nu-I trădăm dragostea. La fel și în viața cuplului, dacă soții se iubesc unul pe celălalt, atunci viața fiecăruia va fi transparentă înaintea celuilalt.
O să vă spun o mică glumă ca să vă destindeți puțin, sunt convins că sunteți obosiți după o conferință atât de lungă. Când construim mănăstirea noastră în anii ’70 – mănăstirea s-a întemeiat în ’59, dar construcția propriu-zisă s-a făcut în anii ’70 –, pentru că eram săraci, trebuia să construim noi înșine, însă cu ajutorul unui meșter din satul vecin. El era un muncitor foarte râvnitor și, într-una din zile, s-a întors către mine și mi-a zis: „Știți, eu întotdeauna am ultimul cuvânt în discuțiile cu soția mea. De fapt, am ultimele două cuvinte: «Da, dragă»”. Când i-am povestit aceasta unuia dintre părinții mai în vârstă din mănăstire, a zis: „A, înseamnă că a găsit calea”.
În ceea ce privește educația copiilor, cred că cea mai bună cale este să învățăm să nu-i tratăm cu autoritate părintească, ci cu smerenie și cinstire, pe care niște persoane în vârstă le merită, și să-i cinstiți și tratați ca persoane, neuitând că la rândul lor vor crește și vor recunoaște cuvintele părintești. Așa cum avem poruncă să ne cinstim părinții și să-i ascultăm, la fel și părinții au poruncă să nu-i provoace pe copiii lor. Mă opresc aici, pentru că altfel ne-ar lua mult timp să vorbim despre aceste lucruri care sunt cu adevărat foarte importante.
Arhim. Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, Ed. Episcopia Devei Si Hunedoarei, p. 257-259