Vorbind despre nume, mă gândesc că încă din primul ceas după ce i-am dat copilului un nume, să-i dăm împreună cu acesta şi râvna virtuţii. Să nu se grăbească nimeni să boteze copilul ca pe strămoşii săi, tată, mamă, bunic sau străbunic, ci ca pe cei drepţi, martiri, episcopi sau apostoli, încât numele să-i fie un prilej şi un îndemn de a-i imita. Un copil să se numească Petru, altul Ioan, şi tot aşa cu numele celorlalţi sfinţi.
Sunt suficiente postul trupesc şi semnele exterioare ale pocăinţei? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viaţa. Vreţi o dovadă cu privinţă la aceasta? Ascultaţi ceea ce spune prorocul. După ce vorbeşte despre mânia divină şi postul ninivitenilor, el ne învaţă că Dumnezeu i-a iertat şi ne spune şi motivul. Dumnezeu a văzut faptele lor (Iona 3, 10), zice el. Şi care fapte? Postul lor? Îmbrăcămintea lor cernită? Nimic din toate acestea, pentru că el nici măcar nu le pomeneşte.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Pe bună dreptate și-a intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică Vestea cea bună. A vestit tuturora, dușmanilor, neștiutorilor, celor ce ședeau în întuneric: eliberare de pedeapsă, dezlegare de păcate, dreptate, sfințenie, răscumpărare, înfiere, moștenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăți ar putea egala aceste bune vestiri ale Evangheliei Sale? Dumnezeu pe pământ, om în cer; toate s-au împreunat: îngerii dănțuiau împreună cu oamenii, oamenii petreceau împreună cu vulturul îngerii și cu celelalte puteri de sus.
“Ai văzut câtă deosebire este între fiu şi slugi şi în pilda de mai înainte şi în pilda aceasta? Ai văzut cât de mult se aseamănă aceste două pilde, dar şi cât de mult se deosebesc? Şi pilda aceasta ca şi cealaltă arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, marea Lui purtare de grijă şi nerecunoştinţa iudeilor. Dar are ceva mai mult decât cealaltă. Vesteşte mai dinainte şi căderea iudeilor şi chemarea neamurilor; în afară de aceasta mai arată câtă nevoie este de o viaţă virtuoasă şi cât de mare e pedeapsa celor ce n-au grijă de purtarea lor.
Ceea ce ne trebuie, este ca ţinta tuturor faptelor noastre şi tot ceea ce ni se întâmplă, să fie iubirea de Dumnezeu.
Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci şi defăimările, vorbirile de rău, ocările asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie.
Dacă părinţii şi-ar creşte cu atenţie copiii n-ar mai fi nevoie de legi şi de tribunal şi nici de pedepse sau de execuţii publice, pentru că spune: “…legea nu este pusă pentru cel drept…” (I Timotei 1,9). Noi, neglijându-ne copiii, îi înconjurăm cu relele cele mai mari, îi dăm pe mâna călăilor şi îi împingem mereu spre prăpastie, pentru că spune: “Cel care este moale cu fiul său va lega rănile lui…” (Înţelepciunea lui Sirah 30,7). Ce înseamnă “cel care este moale”? Cel care se înduioşează, care linguşeşte, care-şi răsfaţă copilul mult mai mult decât trebuie.
Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit.
În viața aceasta, tuturor li se aplică legea răsplătirii. De aceea, cei virtuoși sunt cuprinși de necazuri. De aceea, cei nedrepți se desfată în bunătăți. Primii sunt pedepsiți aici pentru puținele lor păcate, și în felul acesta nu vor fi lipsiți de rai. Ceilalți sunt răsplătiți aici pentru puținele lor fapte bune, și vor fi pedepsiți veșnic pentru multa lor răutate.
Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!”
Aş putea fi însă întrebat:
Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet.
Zici că cel care locuieşte în cetate, şi are casă şi femeie, nu poate să se mântuiască? Nu există doar unul, ci multe si felurite moduri de mântuire. Si aceasta o spune Hristos indirect, propovăduind că la Dumnezeu Părintele există multe corturi.
Mult mai concret însă vorbeşte Pavel, scriindu-le corintenilor: Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Corinteni 15, 41).
Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).
Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe Cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi, cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi, n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în păr? Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale.
Domnul, înainte de a fi predat în mâinile iudeilor şi de fi răstignit, a dat o poruncă pe care a numit-o nouă, porunca iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Însă de ce a numit-o nouă, de vreme ce exista şi în Vechiul Testament? Pentru că a dat-o într-un fel nou, îmbunătăţit, superior. De aceea a adăugat: „Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii”.
Şi, dacă din pricina neputinţei trupeşti, iubitule, nu vei putea să rămâi flămând toată ziua, nimeni care gândeşte drept nu va putea să te osândească pentru asta, căci Îl avem pe Domnul blând şi iubitor de oameni, Cel Care nu ne cere nimic mai presus de puterile noastre. Pentru că nici înfrânarea de la mâncăruri, nici postul nu ne sunt cerute ca scop în sine, adică pentru ca să rămânem în stare de ajunare, ci ca să dobândim toată dispoziţia spre a ne dărui celor duhovniceşti după ce ne îndepărtăm de lucrurile lumeşti.