Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).
Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe Cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi, cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi, n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în păr? Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale.
Domnul, înainte de a fi predat în mâinile iudeilor şi de fi răstignit, a dat o poruncă pe care a numit-o nouă, porunca iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Însă de ce a numit-o nouă, de vreme ce exista şi în Vechiul Testament? Pentru că a dat-o într-un fel nou, îmbunătăţit, superior. De aceea a adăugat: „Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii”.
Şi, dacă din pricina neputinţei trupeşti, iubitule, nu vei putea să rămâi flămând toată ziua, nimeni care gândeşte drept nu va putea să te osândească pentru asta, căci Îl avem pe Domnul blând şi iubitor de oameni, Cel Care nu ne cere nimic mai presus de puterile noastre. Pentru că nici înfrânarea de la mâncăruri, nici postul nu ne sunt cerute ca scop în sine, adică pentru ca să rămânem în stare de ajunare, ci ca să dobândim toată dispoziţia spre a ne dărui celor duhovniceşti după ce ne îndepărtăm de lucrurile lumeşti.
De aceea vă rog ca cel puţin cealaltă vreme a postului s-o folosim aşa cum se cuvine, şi în fiecare săptămână, mai curând în fiecare zi, să ne cercetăm pe noi înşine şi să smulgem greşelile din sufletul nostru, si să ne îngrijim şi pentru apariţia izbânzilor, aşa cum ne-a îndemnat profetul David, să ne îndepărtăm de rele şi să ajungem la virtute, fiindcă acesta este postul adevărat.
Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.
Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să-i prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic. Vedeţi, el voia să-l facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă sfatul, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel şi a jertfit în lipsa lui, Saul a răspuns la imputările care i se făceau: „Din pricina duşmanilor, am fost nevoit”, şi în loc să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se purta ca unul care n-a săvârşit niciun rău. Mai târziu, Domnul a dat porunci împotriva amaleciţilor, pe care Saul le-a încălcat.
Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.
Deci, nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de Proorocul Isaia ce zice: „De batjocorirea oamenilor nu te teme şi de ocara lor să nu te biruieşti, că precum se mănâncă lâna de molii, aşa vor fi mâncaţi.” Cugetă şi la Domnul Hristos, Cel ce ţine lumea în mâna Sa, cum din scutece a fost izgonit şi în pământul egiptenilor a fost înstrăinat. Şi pentru ce? Pentru ca să se facă chip şi pildă nouă, ca să nu ne mâhnim în încercări. Și să-ți mai aduci aminte de patima Mântuitorului şi câte ocări a suferit pentru noi, Stăpânul a toate.
Aşa cum copiii acoperă cu pământ capcanele, tot aşa şi diavolul acoperă păcatele cu plăcerile lumeşti. Dar tu învaţă să nu te amăgeşti şi cercetează bine, când întâlneşti vreun câştig, să nu-l vezi numai pe el, ci caută bine, ca nu cumva acolo să se ascundă moartea şi păcatul. Dacă le vezi, nu-l primi.
„Văd că mulți au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfățișeze cu sufletul curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni vreun cuvânt! Și spun lucrul acesta nu ca să vă opresc să vă spălați mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălați așa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuți. Gura se murdărește cu defăimări, blasfemii, certuri, cuvinte pline de mânie, cuvinte de rușine, râs și glume.
Să ne depărtăm de lucrurile pământeşti, că şi magii, atâta vreme cât erau în Persia, vedeau numai steaua; dar când s-au depărtat de Persia, au văzut pe Soarele dreptăţii!
Să căutăm deci să fim şi noi ca magii! Să ne eliberăm de obiceiurile cele păgâneşti, să ne depărtăm mult de ele, ca să vedem pe Hristos; că şi magii nu L-ar fi văzut dacă nu s-ar fi depărtat de ţara lor. Să ne depărtăm de lucrurile pământeşti, că şi magii, atâta vreme cât erau în Persia, vedeau numai steaua; dar când s-au depărtat de Persia, au văzut pe Soarele dreptăţii; dar mai bine spus, nici steaua nu ar fi văzut-o dacă nu s-ar fi ridicat de acolo cu râvnă.
La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vremea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor. Vrei să-ţi aduc un exemplu spre întărirea acestui lucru? Nişte oameni călătoreau pe o corabie cu pânze, străbătând aceeaşi mare. Şi călătorii îşi arătau unii altora lucrurile furate din multele jafuri pe care le săvârşiseră. Desigur, cârmaciul a observat toate acestea cu de-amănuntul, dar n-a făcut controlul hoţilor pentru lucrurile furate.
Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăţiei şi desfătărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deşi lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el,dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune: Cum atunci?
Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Există o nebunie mai mare ca aceasta?