Diavolul, în răutatea lui, folosește multe metode ca să-i prindă pe oameni. El își începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
Vedeți, el voia să-l facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă sfatul, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Așa că el a acționat cu surprindere și progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel și a jertfit în lipsa lui, Saul a răspuns la imputările care i se făceau: „Din pricina dușmanilor, am fost nevoit” și în loc să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se purta ca unul care n-a săvârșit niciun rău. Mai târziu, Domnul a dat porunci împotriva amaleciților pe care Saul le-a încălcat.
Au venit apoi faptele vinovate împotriva lui David și așa, pe nesimțite, treptat, alunecând necontenit, a ajuns la prăpastia pierzaniei și s-a prăbușit în ea. Același lucru s-a întâmplat și cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă de la început la uciderea fratelui său, că nu l-ar fi determinat s-o săvârșească. Ci, mai întâi, l-a sfătuit că poate să înfățișeze lui Dumnezeu jertfe și mai proaste, zicându-i: „Nu-i aceasta o greșeală”. Apoi, a aprins în el ura și gelozia, zicându-i mereu: „încă și aceasta nu poate avea vreo urmare”. După care, a hotărât să-l ucidă și să-și tăgăduiască fapta și nu s-a oprit până când nu a înfăptuit crima.
Astfel, de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greșeli, nici acestea nu trebuie ignorate. Dar când voința nu veghează, răul se mărește. De aceea, nimic nu trebuie lăsat deoparte, ci trebuie înlăturat de la început. Nu socotiți doar însemnătatea greșelii, care poate fi mică, ci cugetați că de nu veți lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău.
Chiar de vă veți mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta atenție ca greșelile mici și ușoare. Greutatea însăși a celor dintâi ne face să le înconjurăm, în timp ce greșelile mici, din pricina puținei lor însemnătăți, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim ca să le alungăm și, în vreme ce lâncezim, ele se fac mai mari cu repeziciune. Este întocmai ca și în cazul suferințelor trupești.
Nimeni nu se aruncă în brațele păcatului degrabă și dintr-odată. Zace în duhul omului o rușinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Și el n-ar putea numaidecât să devină atât de nerușinat ca să tăgăduiască totul. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat idolatria s-a furișat în lume ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor.
De asemenea, treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii și a celor morți și tot treptat a biruit stricăciunea și celelalte vicii. Vedeți? Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl liniștește, zicând: „E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?”. În realitate râsul aduce gustul glumelor proaste, al vorbirilor rușinoase și înseși faptele rușinoase. Este ținut de rău cineva că-și bârfește aproapele, că-l asuprește cu vorbele, că zice rău de el. Acela se împacă și zice: „A bârfi nu înseamnă nimic”. Cu toate acestea, vorbirea de rău zămislește ură grozavă, dușmănii fără odihnă, ocări nesfârșite. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri. Și așa, duhul rău ne duce de la micile greșeli la cele mari și de la cele mari la deznădejde.
Sursa: Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea