Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
Fiecare om din această lume, mai mult sau mai puţin, este nemulţumit.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simţuri. Simţurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte şi în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu.
Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul. Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire.
Să nu căutaţi altceva decât mila Domnului slavei, cu o inimă smerită şi vrednică de milă. Strigaţi de dimineaţa până seara şi, dacă e posibil, toată noaptea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Şi forţează-ţi mintea să împlinească această lucrare până la moarte.
Cel care ne dispreţuieşte, ne nedreptăţeşte şi ne osândeşte ţine locul focului care vindecă rana egoismului nostru, ca să ne facem sănătoşi. Dumnezeu îl îngăduie ca să ne redobândim sănătatea, pentru că atâta vreme cât avem egoism, suferim. Când va veni vremea, când vom avea smerenie, nu vom mai suferi şi atunci vor veni înlăuntrul nostru pacea şi liniştea.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Orice patimă care apare şi ne supără este un medicament benefic. Alungă imaginea oricărei persoane sau problemă care te tulbură şi care te duce în ispită. Scapă de imaginea oricărei persoane din imaginaţia ta, iar gura să spună rugăciunea neîncetat şi de îndată vei vedea beneficiul acestei metode. Luptă ca nu cumva să-ţi câştige inima şi mintea imaginea acelei persoane.
La a Doua Venire a Sa Hristos îi va ferici pe unii, iar pe alții îi va osândi. Îi va ferici pe cei din dreapta Sa, pentru că au dat milostenie și au arătat dragoste și îi va osândi pe cei din stânga Sa, pentru că au fost lipsiți de aceste virtuți. Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu și face să se coboare mila lui Dumnezeu asupra omului. Milă dăruiește, milă află, dragoste dă, dragoste primește. Nu avem nevoie de multe lucruri, ca să facem milostenie. Și ceva mic dacă dăruim cu dragoste, are mare preț înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pe cât ne stă în putință, să ajutăm și să miluim.
Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.
Boala este o postire fără de voie. Bolnavul îşi va împlini postirea prin răbdare şi mulţumire, căci nu poate în alt fel, din pricina bolii.
Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu.
Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Când omul nu arată răbdare în durerea mustrării, a certării, a tăierii voii, în durerea dispreţului, a batjocurii venite din partea celorlalţi, atunci va rămâne pătimaş, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea limpede că n-a lucrat bine mântuirea lui. Fără răbdare în suferinţă, nu se realizează vindecarea. Trebuie să arătăm răbdare faţă de purtarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească.
Aşa precum noaptea urmează zilei, iarna urmează verii, primăvara urmează după iarnă, în mod asemănător o stare duhovnicească urmează alteia. Astăzi, de exemplu, mă aflu într-o bună stare în ceea ce priveşte curăţia gândurilor, iar sufletul meu luceşte ca un delfin într-o mare liniştită. Totul este liniştit şi crezi că va continua să fie aşa pentru totdeauna. Dar calea pe care înţelepciunea lui Dumnezeu a trasat-o nu-şi schimbă cursul.
Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.
Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţă să scufunde corabia mică în care Se află Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii si al morţii.
„Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim“.
Atunci Cel ce toate le ţine în mâna Sa S-a sculat si a certat marea si vânturile si s-a făcut linişte mare.