Pr. Serafim Alexiev

Cum să începem o zi duhovnicească

Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas anume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră mântuire.

Continuare …

Adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune

În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.

Continuare …

Cugetul treaz al celui ce se spovedește neîncetat aude bătaia la ușă a lui Hristos

Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos, înainte de a se umple cu frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta Taină a Pocăinței.

Continuare …

Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești

Sfinții părinți cu multă osârdie îndeamnă să se îndeletnicească omul cu nevoința tăcerii. În chip minunat, Avva Isaia sfătuiește: „Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești. În știința de a tăcea și în știința de a vorbi!

Continuare …

Omul smerit este gata să slujească tuturor ca un rob

Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânicile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit.

Continuare …

Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală!

Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.

Continuare …

Izgoniţi duhul discordiei, ca să stăpânească pacea

Sfântul Efrem Sirul ne învață să nu ne supunem duhului iubirii de stăpânire. Acest duh se află în sufletul fiecăruia dintre noi. Este pruncul mândriei, care chiar el conduce către și o mai mare mândrie.
Oricine dorește să stăpânească: nu numai cei care stau în posturi înalte, de răspundere, ci și oamenii obișnuiți. Oare cel mai adesea într-o casă nu în această privință sunt gâlcevile – cine să stăpânească: bărbatul ori femeia, nora ori soacra, fiul ori tatăl?

Continuare …

Leacul uitat al lumii de ieri și de azi

Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită, pe drept cuvânt, „leac uitat”. Lumea întreagă zace cufundată în rău. „Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate fi, oare, vindecată această boală? Leacul există! Şi este unul minunat! Dacă îl primeşti te însănătoşeşti! Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm şi să ne împăcăm conştiinţa. De ce, oare? Pentru că l-am uitat şi l-am nesocotit.

Continuare …

Să nu ne cuprindă delăsarea!

O primejdie mare pentru viaţa duhovnicească o reprezintă delăsarea şi lenea noastră. Ele pot fi stări fireşti, izvorâte din firea noastră care lesne se istoveşte, dar foarte adesea sunt pricinuite şi de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ţi, săvârşind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoinţă, pentru curăţirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul şi începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri:

Continuare …

Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu

Sufletul nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască, să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre.
Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Mai aproape de conştiinţa noastră este păcatul nostru propriu, cuibărit în inima noastră. El ne amărăşte viaţa. Pentru el ar trebui să suferim durerea.

Continuare …

Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa!

Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit! După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.

Continuare …

Cum poate lucrarea rugăciunii să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?

La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup?

Continuare …

Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire

Răcirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.

Continuare …

„Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele”

De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”
În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

Continuare …

Prin puterea harului Biserica respiră unită la fiecare rugăciune, iar lucrarea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi

Cum poate lucrarea rugăciunii să se extindă atât de mult, încât să treacă dintr-o lume în alta şi să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?
La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi?

Continuare …