Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea.
După cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.
„În războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Lepădarea de lume și înstrăinarea, ca primi pași, sunt în același timp și o mărturisire practică a celui ce se pocăiește cu sinceritate, pentru că arată faptic depărtarea de viața lui pătimașă anterioară și o impune însuși glasul dumnezeiesc celor pe care îi cheamă la înrolarea în petrecerea virtuoasă cea după Dumnezeu.
De ce oamenii virtuoşi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, sunt prigoniţi şi în timp ce sunt prigoniţi se bucură?
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16,33) şi „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10,22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22,28).
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Însuşi cunoaşte. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii.
Nu numai răii demoni se luptă împotriva progresului creștinilor, ci sunt și alți factori și felurite alte pricini având prilejurile fie din legile firii, fie din deprinderile cele împotriva firii – patimile și poftele omului celui vechi –, care îl silesc. Rezistența metodică în acest război nevăzut și pregătirea corespunzătoare de care are neapărată nevoie oricine se înrolează pentru Împărăția Cerească a lui Hristos sunt datorate vieții și experienței monahale.
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, „gazeta” ta! ! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.
De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla.
Citim în Psalmii lui David: ”Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ”pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui. Ce influenţă are asupra vieţii conştiinţa, şi, mai ales, ce anume exercită ea, astfel încât să controleze la sânge gândurile şi faptelor tuturor? Ea este un prigonitor continuu al liniştii, un vierme neadormit care sălăşluieşte în minte şi în inimă şi otrăveşte fiecare mişcare şi fiecare acţiune a omului care ar avea drept scop confortul şi liniştea sa.
Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit și ar fi desființat libertatea omului, pe care El Însuși i-a dat-o drept harismă. Dacă i-ar fi luat libertatea, atunci comportamentul, dar și mântuirea omului ar fi fost silite. Omul și-ar fi pierdut personalitatea și ar fi fost o făptură fără voință. Dumnezeu a preferat să-Și schimbe planurile Sale cu privire la om, decât să-i ia principalul element al personalității – libertatea.
Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povățuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului.
Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Este adevărat că după cădere ne-am pierdut orientarea, am uitat că suntem plăsmuiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că aici în această lume suntem exilați și în scurtă vreme vom pleca și ne vom întoarce la locașurile veșniciei. Dar care veșnicie? Căci veșnicie este în ambele laturi. Veșnicie este acolo unde este fericirea și bucuria cu Dumnezeu. Dar tot veșnicie este și acolo unde este osânda și conviețuirea cu diavolul.
Toate cuvintele și faptele vieții atotvirtuoase a Domnului nostru au fost predate credincioșilor spre imitare prin harul Său. În special, însă, sunt admirate smerenia și dragostea Lui, care potrivit cuvântului „au acoperit cerurile” și au cutremurat făptura.
În istoria universală nu s-a arătat vreun sociolog, filosof, formator, pedagog care să marcheze farurile fără seamăn, adică ale dragostei și smereniei, ale navigării pe întunecatul Okeanos mondial al interesului propriu și al egoismului.
Ținta desăvârșirii, urmărită de monah în starea ei mai presus de fire a desăvârșirii celei după Dumnezeu, este dragostea pe care o cultivă mereu în cadrul vieții lui monahale. Cum este cu putință ca dintr-un program monahal, a cărui bază este dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, să lipsească sociabilitatea și solidaritatea? Monahul este membru credincios al Bisericii și foarte devreme s-a mobilizat, în special la începuturile ființării ei. Dar și ulterior și până astăzi se întâlnește iubirea de străini și dragostea în instituțiile monahale.
Manifestându-și dragostea lor, monahii nu s-au mulțumit numai cu unele tipuri concrete de filantropie, cum ar crede cineva, ci și-au extins grija lor la absolut orice nevoie a aproapelui, fie ca individ, fie mai ales la nivel social.