Din această cauză, orice, chiar şi în doză microscopică, amestecat cu mândria este înrudit cu diavolul şi cu diabolicul.
Religia este şi ea un câmp de acţiune pregătit deja pentru forţele diavolului. Totul, absolut totul în religie este ambiguu, iar această ambiguitate poate fi lămurită doar prin umilinţă, astfel încât întreaga viaţă spirituală este sau trebuie direcţionată înspre căutarea umilinţei. Semnele umilinţei: bucuria! Mândria exclude bucuria. Apoi: simplitatea, adică lipsa întoarcerii în sine. În cele din urmă, încrederea, ca principală directivă a vieţii, aplicată tuturor (curăţenia inimii când omul Îl poate vedea pe Dumnezeu). Semnele mândriei sunt: lipsa veseliei, complexitatea şi teama. Toate acestea pot fi verificate în fiecare zi, la fiecare oră, cercetându‑ne sinele şi contemplând viaţa din jurul nostru.
Noi încercăm să apărăm „Adevărul”, noi luptăm cu ceva şi pentru ceva fără să înţelegem că Adevărul apare şi învinge doar acolo unde este viu: „… smeriţi‑vă, fiţi precum sclavii” şi veţi dobândi o simplitate şi o bucurie salvatoare acolo unde umilinţa străluceşte în frumuseţea‑i divină: acolo unde Dumnezeu este revelat în creaţie şi mântuire. Cum aş putea să trăiesc astfel? Cum să‑i conving pe ceilalţi?
Biserica nu are alt scop, nu are o „viaţă religioasă” separată de lume, pentru că în felul acesta Biserica ar deveni un idol. Biserica este casa de unde fiecare din noi pleacă la serviciu şi în care ne întoarcem cu bucurie pentru a găsi viaţa, fericirea şi bucuria, unde fiecare îşi aduce roadele muncii sale şi unde totul este transfigurat în sărbătoare, libertate şi împlinire, prezenţa, trăirea în această „casă” – aflată deja în afara timpului, neschimbată, umplută de veşnicie, revelând veşnicia.

                                                                                                                                          Pr. Alexander Schmemann

Leave a reply

required