Evanghelia mântuirii ne spune astăzi o mare şi sfânta taină în legătură cu “Cina cea mare” (Luca 14,16-24). În această lume noi toţi luăm parte la cina Domnului.
Domnul a pregătit cina cea mare, creând această lume: soarele, cerul, stelele, pământul, plantele, iarba, păsările, animalele. Toate acestea alcătuiesc imensa masă la care ne-a aşezat Domnul pe noi, neamul omenesc; la masa acestei mari Cine, care se întinde pe pământ peste toate cele cinci continente, peste cer şi peste întregul univers. Creând această lume, Domnul a creat tot ceea ce noi vedem, ca şi multe lumi nevăzute.
Şi la această cină, la această lume creată, creată cu belşug, lumea de Dumnezeu zidită, Domnul i-a chemat pe toţi. (…) Îmbelşugată şi fastuoasă, cina are loc neîncetat! Dar oare este hrană pentru sufletul tău? Oare a făcut Dumnezeu hrană pentru sufletele noastre, pentru conştiinţele noastre, pentru minţile noastre? Da, căci ce a arătat Domnul prin această lume văzută, printr-o astfel de minunată şi dumnezeiască lume pământească? Înţelepciunea Sa, Înţelepciunea dumnezeiască, prin care ne hrăneşte în această lume văzută. Domnul a arătat Bunătatea dumnezeirii Sale, Dragostea dumnezeirii Sale, şi prin acestea hrăneşte sufletul nostru – cu Dragostea dumnezeiască şi cu Bunătatea dumnezeiască. Prin această lume văzută, care este de o deosebită frumuseţe, Dumnezeu ne descoperă frumuseţea Sa dumnezeiască şi hrăneşte sufletele noastre cu frumuseţea Sa cea cerească. Fiecare lucru din această lume, şi fiecare făptură, şi fiecare zidire, ca o slugă a Domnului ne cheamă pe fiecare dintre noi: “Vino, veniţi, totul este gata”.
Cum au răspuns oamenii la chemarea lui Dumnezeu? În această lume, noi, oamenii, ne scuzăm: “Păi am avuţie, să mă îngrijesc de ea, câmpul acesta este al meu; al meu este totul, Dumnezeu mă cheamă, dar nu am când, Stăpâne, nu am când!” El spune Stăpânului Cerului şi pământului: “Nu am când!” Acesta este omul care nu slujeşte mai întâi lui Dumnezeu, nici sufletului său. Această preocupare pentru avuţie poate fi şi materială, văzută, dar poate fi şi spirituală, nevăzută, pentru omul care se ocupă cu ştiinţa, iar Dumnezeu îl cheamă la cina Sa cea îmbelşugată ca să deschidă ochii şi să vadă ce a creat El pentru om aici, cât de minunată este lumea, să cunoască înţelepciunea dumnezeiască, bunătatea dumnezeiască, privind această lume minunată creată de Dumnezeu. Omul de ştiinţă spune lui Dumnezeu: “Eu am cărţi, nu am când, iartă-mă, nu am când”. Sau să spunem că omul şi-a ales o meserie, o profesiune, şi s-a dedicat cu totul acestei chemări, fie că este învăţător, profesor, meseriaş, fierar, croitor, este preocupat întru totul de această muncă, cu tot sufletul, cu tot trupul, iar Dumnezeu îl cheamă prin persoana cea mai dragă, prin Drepţii Vechiului Testament, prin Sfinţi: “Veniţi, veniţi, oameni, că toate sunt gata”. “Nu am când, te rog iartă-mă, nu am când să mă gândesc la creaţia dumnezeiască”. Este asemenea celuilalt om care s-a scuzat pentru că avea cinci boi de înjugat: “Te rog, iartă-mă, nu am când”. Zidirea lui Dumnezeu nu-L vede pe Ziditor: vede făptura vie din această lume, animalele, păsările, şi se minunează, este cuprins de încântare, le studiază, se foloseşte de ele, le întrebuinţează, dar nu are când să cugete la Creatorul acestor fiinţe! Făpturile vii sunt create de Dumnezeu, iar aici se vădeşte ceea ce Apostolul Pavel rosteşte în Epistola sa, că oamenii au slujit făpturii, în locul Făcătorului (Romani 1, 25), mai mult slujind zidirii decât lui Dumnezeu. Este, evident, modelul unui astfel de om precum naturalistul, profesorul, învăţătorul, care se ocupă cu studierea păsărilor şi a albinelor şi nu vrea să ştie nimic altceva, este absorbit de aceea căreia i se dedică. Albinele, păsările – şi acestea sunt slugi ale lui Dumnezeu, ele necontenit îl cheamă: “Vino la Domnul! Priveşte, şi noi suntem creaţia lui Dumnezeu, iar El este cu mult mai minunat decât noi toţi”. “Nu, nu am când, iartă-mă!” Aceasta este orbirea, aceasta este aplecarea mai mult spre lucrurile acestei lumi, şi oamenii slujesc făpturii mai mult decât Făcătorului.
Iar al treilea spune: “M-am însurat, de aceea nu pot veni”. El reprezintă pe acela care nu vede pe nimeni în această lume în afară de familia sa, pentru ea trăieşte, pentru ea moare, dar aceasta este prea puţin înaintea lui Dumnezeu. Important este ca părintele să ştie de unde este familia sa, a cui este familia sa, cine este Acela Care îi hrăneşte familia – prin soare şi prin păsări şi prin plante şi prin grâu şi prin cereale. Cine? Domnul şi Ziditorul! Iar el nu are când! Toată grija lui este pentru familie, nimic altceva nu vrea să ştie. Ce păcat!
Aţi auzit ceea ce a spus Domnul, căci S-a mâniat Dumnezeu pe acei oameni (Luca 14, 21), pe astfel de oameni care nu privesc această lume ca cina îmbelşugată a lui Dumnezeu, aşezată de El pentru neamul omenesc, ca oamenii să-L slăvească. Şi Dumnezeu nu numai că a trimis făptura Sa, ci iată că a trimis şi nenumăraţi Drepţi ai Săi în Vechiul Legământ, ca să le aducă aminte oamenilor de Dumnezeu, ca să-i cheme, spunându-le: “Veniţi, toate sunt gata. Oameni, ce aşteptaţi, de ce nu lucraţi dreptatea lui Dumnezeu în această lume? De ce nu lucraţi după legea lui Dumnezeu şi după dreptatea dumnezeiască?”
Astăzi Biserica îi prăznuieşte pe toţi Părinţii, pe toţi Drepţii Vechiului Testament, cei care au trăit înaintea venirii lui Hristos – slugile lui Dumnezeu, sfintele slugi ale lui Dumnezeu pe care, din timp în timp, El le-a trimis în această lume, le-a trimis neamului omenesc spre a mărturisi că această lume este Cina, marele ospăţ. Moise, Ilie, împăratul David, nenumăraţi Proroci şi Mărturisitori, Drepţii Vechiului Testament, aceştia sunt mulţimea de oameni sfinţi (Evrei 12,1) care necontenit cheamă neamul omenesc: “Veniţi, toate sunt gata, Dumnezeu vă cheamă”. Însă lumea merge şi se pleacă la idoli, se pleacă dumnezeilor mincinoşi, nu slujeşte lui Dumnezeu, nu vrea să slujească Adevăratului Dumnezeu; iată şi vitele şi plantele şi animalele le consideră mai importante, ca fiind scopul vieţii lor, încât slăvesc dumnezeirea lor; oamenii se pleacă idolilor, se pleacă animalelor, plantelor, pietrelor, iar pentru Adevăratul Dumnezeu nu au timp. Domnul, spre a-i dezmetici pe oameni, trimite neamului omenesc slugile Sale, începând cu Sfinţii Apostoli, le trimite tuturor noroadelor şi le cheamă neîncetat: “Veniţi, toate sunt gata. Oameni, spuneţi şi voi ce vă mai trebuie din ceea ce a oferit Domnul Hristos omului. Cu toate acestea, oare, puteţi lepăda ceva mai măreţ? El, Dumnezeu, a devenit Om. Oare tu, omule, faci ceva mai presus decât aceasta? El, Dumnezeu, a adus Viaţa veşnică. Omule şi frate, ce este viaţa ta pe pământ fără de Viaţa cea veşnică? Ce? O scurtă perioadă de chin, nenorocire, pătimire, boală şi suferinţă – aceasta este viaţa pământească a omului fără Domnul Hristos. Iar Dumnezeu ne-a dăruit Viaţa cea veşnică, şi pentru mine, şi pentru tine, şi ne-o dăruieşte în Biserica Sa prin Sfânta Împărtăşanie, prin Botez, prin credinţă, prin dragoste, prin nădejde, prin tot ceea ce El, minunatul Domn, hrăneşte sufletele noastre printr-o hrană nemuritoare şi veşnică”. (…)
Având înaintea noastră atâtea modele (Evrei 12, 1), atâţia oameni sfinţi, noi nu vom avea scuză în ziua Dreptei Judecăţi, când Domnul ne va atrage atenţia şi mie, şi ţie, şi tuturor: “Priviţi-i pe Drepţii Mei, priviţi-i pe Drepţii şi pe Sfinţii şi pe Mucenicii şi pe Mărturisitorii, şi voi aţi trăit în aceeaşi Biserică, şi voi aţi vieţuit în aceeaşi lume, însă aţi călcat în picioare Dreptatea Mea, Dragostea Mea, aţi călcat în picioare Evanghelia Mea. Pe când eraţi jos pe pământ nu le-aţi dorit, aşadar nu vă sunt de trebuinţă nici aici”. Şi vor merge drepţii la Viaţa veşnică (Matei 25,46).
Mulţi sunt chemaţi, încheie Sfânta Evanghelie de astăzi, dar puţin sunt aleşi (Matei 22, 14). Dumnezeu îi cheamă pe toţi, dar cum vei răspunde tu chemării, aceasta depinde de tine. Dumnezeu te cheamă la Viaţa veşnică, la Dreptatea veşnică, la Dragostea veşnică şi îţi oferă Viaţa cea veşnică. De tine depinde dacă vei răspunde chemării. Dacă vei răspunde, atunci vei deveni ales al lui Dumnezeu.

                                                           Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre veşnicie – predici alese, Editura Egumeniţa, 2013

Leave a reply

required