Întrebare: poate să existe o anumită împrejurare, un anumit păcat sau oricare altă pricină în purtarea noastră care duce la pierderea harului?
Răspuns: Omeneşte vorbind, dacă avem un prieten bun, dar nu punem preţ pe prietenia lui şi ne purtăm urât, fără îndoială, vom pierde această prietenie. Şi abia când o vom pierde ne vom da seama ce comoară am avut. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Toate le primim de la El, însăşi existenţa noastră este un dar dumnezeiesc. Însă de multe ori înţelegem aceasta abia după ce vedem contrastul care există între a fi cu Domnul şi a fi fără El. Am cunoscut oameni care au dus o viaţă desfrânată, dar Dumnezeu nu a ţinut seama de păcătoşenia lor şi i-a cercetat cu harul Său. Insă chiar şi atunci când mai târziu au pierdut acel har, ei nu s-au mai putut întoarce la viaţa lor de mai-nainte.
Îmi aduc aminte de o tânără care a dus o viaţă uşuratică în lume. Săvârşise nişte păcate grele pentru care trebuia să se pocăiască. Intrând în contact cu oameni duhovniceşti, ea şi-a mărturisit cu sinceritate toate păcatele şi a primit un mare har. In timpul acestei perioade a primului har, duhovnicul i-a dat un sfat plin de înţelepciune: „Câtă vreme Dumnezeu este încă cu tine, înainte ca El să te părăsească, roagă-te pentru acele lucruri pentru care ai vrea să primeşti ajutor de la El atunci când te vei afla singură, fără sprijinul Lui vădit”. Şi pentru că ştia că era slabă în privinţa unei anumite patimi, L-a rugat pe Dumnezeu să o păzească de acea patimă mai târziu în viaţă. Şi chiar dacă nu a izbutit să păstreze acel mare har primit la început şi nu a mai putut să aibă o intensă viaţă duhovnicească, Domnul i-a ascultat rugăciunea şi a păzit-o de păcat.
Prin urmare, în perioada primului har este bine să-i sfătuim pe oameni să se gândească la viitor, să încerce să dobândească obiceiuri bune, să înveţe să se roage mai bine, să se smerească, să privegheze uneori, pentru că atunci Dumnezeu va fi cu ei şi îi va ajuta. Şi atunci când deprind astfel de obiceiuri bune, mai târziu, când harul îi va părăsi, vor fi învăţat o lecţie prin care să stăruie în credinţă şi să poată redobândi harul.
Cea de-a doua perioadă nu este cu totul pustie şi lipsită de mângâiere, căci uneori Domnul Se reîntoarce să mângâie sufletul omului. Insă nu trebuie să uităm că aceasta nu este o stare permanentă. în prima perioadă a harului uneori oamenii nu îşi pot dezlipi mintea şi duhul de la Dumnezeu, nici măcar în timpul somnului. Ei dorm şi inima lor veghează şi cheamă numele Domnului. Am întâlnit mulţi oameni care în prima perioadă au primit un foarte mare har. Această experienţă a primului har ne învaţă ce trebuie să căutăm mai apoi. Iar atunci când acest har se depărtează de la noi, în pierderea grea pe care o suferim, începem să descoperim adâncurile răutăţii şi căderii noastre şi ne dăm seama că firea noastră trebuie curăţită, trebuie să se pună în acord cu legea harului.
Întrebare: Sfântul Pavel spune că Hristos „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit”.
Puteţi să comparaţi aceasta cu ceea ce aţi spus în prezentarea dumneavoastră?
Răspuns: Nu trebuie să uităm că în Hristos firea dumnezeiască este inseparabil unită cu firea omenească. Cu toate acestea, El Şi-a asumat această stare a părăsirii de către Dumnezeu, care este Crucea, pentru a tămădui părăsirea pricinuită de păcatele noastre. Domnul S-a pogorât până la cele mai de jos ale pământului, până în iad, adică, S-a pus pe Sine mai prejos de toţi, pentru a-i putea ridica pe toţi. Aceasta este o mare şi minunată taină.
Şi în viaţa fiecărui creştin, dar mai cu seamă în vieţile sfinţilor, Dumnezeu îngăduie această pogorâre până în fundul iadului suferinţei, nu spre pieirea lor, ci pentru a putea cerceta taina coborârii lui Hristos la iad. Dumnezeu îngăduie ca sfinţii Lui să treacă prin această grea încercare pentru că îi iubeşte şi voieşte ca ei să cunoască întreaga Sa cale, chiar şi pogorârea la iad, pentru ca să poată cunoaşte mai apoi şi înălţarea mai presus de ceruri, urmând lui Hristos. Prin această dragoste ei ajung să înţeleagă „care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” căii lui Hristos, adică să îmbrăţişeze întreaga omenire şi să o înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în rugăciune de mijlocire.
Dacă suntem meniţi să devenim părtaşi la starea desăvârşită a lui Hristos, atunci ar trebui să putem cerceta toate câte fiinţează în lumea zidită, deoarece Hristos însuşi a venit pe pământ şi a umplut întregul univers cu energia prezenţei Sale. El a umplut pământul pentru că S-a născut pe pământ, pentru că ne-a făcut cunoscut cuvântul Tatălui. El a sfinţit apele prin Botez. Prin moartea Sa a prădat moartea. A luminat iadul prin pogorârea Sa, iar atunci când S-a înălţat la cer, Sfântul Nicolae Cabasila spune că S-a înălţat încetul cu încetul, pentru a sfinţi întregul văzduh. Adică, Hristos S-a întrupat şi, în pronia Sa minunată, a umplut întregul univers cu energia prezenţei Sale, pentru ca să nu existe nici un loc fie pe pământ, fie în cer, fie sub pământ, în iad, în care omul să nu poată să-L întâlnească pe Hristos. Poruncile evanghelice au un caracter absolut, pentru că nu există nici un loc în lumea zidită în care omul să nu poată să împlinească poruncile lui Hristos şi să se unească cu El.
Întrebare: Părinte, se pare că sunt mulţi oameni care ajung în primul şi în al doilea stadiu duhovnicesc, însă puţini sunt aceia care ajung să redobândească harul în a treia perioadă. Puteţi să ne spuneţi mai multe despre cum putem trece prin cea de-a doua perioadă?
Răspuns: Aveţi dreptate. Mulţi dintre noi mor în cea de-a doua perioadă, dar nu mor fără de nădejde. Această perioadă nu este cu totul lipsită de mângâiere, căci Dumnezeu ne cercetează din când în când cu mângâierea Sa, mai ales în timpul Liturghiei. Insă această cercetare nu este o stare permanentă, precum în perioada primului har. Părintele Sofronie spunea că perioada primului har poate dura cel mult şapte ani, uneori mult mai,puţin, dar niciodată mai mult de şapte ani. Cea de-a doua perioadă este grea, însă în acelaşi timp este şi o perioadă extrem de creativă. Domnul ne pune la încercare, îndepărtându-Şi harul de la noi. Noi, la rândul nostru, Il punem pe Dumnezeu la încercare atunci când ne dezlipim de toate, lăsându-le pe toate la mila Sa şi stăruim în credinţă cu nădejde împotriva oricărei nădejdi.
Dacă în astfel de clipe când nu se întrezăreşte nici o nădejde, ne oprim cu mintea asupra uneia din vindecările minunate săvârşite de Hristos în Evanghelie şi zicem: „Rogu-Te pe Tine Care ai săvârşit aceasta, vino şi fă şi cu mine la fel, deşi sunt nevrednic”, vom simţi dintr-o dată că Domnul ne este alături ca un Dumnezeu adevărat, Ce ne îngăduie să gustăm puţin din moarte ca să nu ne încredem în noi înşine, ci in Cel ce poate să învie şi morţii. In felul acesta se exprima Sfântul Pavel atunci când ne amintea de suferinţele şi bătăile îndurate în Listra, când s-a aflat în pragul morţii şi a fost aruncat în afara porţilor cetăţii. Despre aceasta Sfântul Pavel a rostit un cuvânt cu putere multă: „Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, d în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi”. In scrierile Sfântului Filaret al Moscovei găsim o foarte frumoasă tâlcuire la cuvântul pe care Domnul i l-a adresat lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”.
Sfântul Filaret oferă cititorului mai multe tâlcuiri ale acestui cuvânt, printre care şi următoarea: când Dumnezeu ne cercetează cu harul Său şi cerurile se deschid pentru noi, iar inima se avântă neîncetat spre El, viaţa ne este plină de binecuvântare. Dar dacă Dumnezeu ne părăseşte, iar noi continuăm să ne rugăm în acelaşi fel, suntem chiar mai binecuvântaţi decât înainte, pentru că deşi nu simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră, noi stăruim în credinţă la fel ca mai-nainte. Sfântul Filaret ne oferă şi alte tâlcuiri practice ale aceluiaşi cuvânt. El spune că atunci când suntem sănătoşi şi deţinem multe bunuri materiale, când suntem plini de binecuvântări şi trăim confortabil, ne vine uşor să dăm slavă lui Dumnezeu şi să-L iubim. Dar dacă dintr-o dată El ne lipseşte de toate, inclusiv de sănătatea pe care punem atâta preţ, iar noi nu încetăm să-I aducem slavă şi mulţumită, atunci suntem chiar mai binecuvântaţi, pentru că deşi nu simţim binecuvântarea lui Dumnezeu şi mâna Lui asupra noastră, noi totuşi credem şi nu contenim să-I arătăm recunoştinţă.
Întrebare: Ne-aţi vorbit despre lucruri profunde şi mi se pare că există o oarecare înţelegere a acestor lucruri profunde în inimile şi cugetele oamenilor evlavioşi. Să vă dau un exemplu care mi-a venit în minte atunci când ne-aţi vorbit despre revărsarea de har în prima perioadă a vieţii duhovniceşti, când credinciosul ar trebui să ceară de la Dumnezeu cele ce-l pot ajuta în cea de-a doua perioadă, când este părăsit de har. îmi aduc aminte că atunci când am fost hirotonit preot, mai mulţi credincioşi din parohia mea de acasă au călătorit împreună cu mine pentru a fi prezenţi la hirotonie. După slujba hirotoniei s-au apropiat de mine şi mi-au înmânat o listă cu lucrurile pentru care voiau ca eu să mă rog, deoarece credeau ca în perioada imediat următoare hirotoniei cerurile erau deschise pentru mine. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi după ce am fost tuns în Schima Mică. Din nou, oamenii mi-au cerut rugăciunea, poate neînţelegând prea bine de ce, însă erau încredinţaţi în inimile lor, ştiau din experienţa lor de creştini ortodocşi că în asemenea momente se întâmplă ceva deosebit. Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre aceasta?
Răspuns: Da, în Sfântul Munte se întâmplă acelaşi lucru: când cineva este tuns în monahism, toţi ceilalţi monahi se străduiesc să-i ofere un mic dar. Ei nu prea au ce să dăruiască, dar vor găsi ceva, oricât de mic, chiar o floare din pădure, şi-i vor cere să se roage pentru ei în mod special mai ales în prima săptămână după tundere. Ei spun că timp de opt zile după tundere, care este privită ca un nou Botez, cerurile se deschid şi Dumnezeu ascultă rugăciunile de cerere ale noului monah. Acelaşi lucru se întâmplă la Botez şi la hirotonie.
Atunci când primim Taina Botezului sau a hirotoniei, ori când suntem tunşi în monahism, dobândim atâta har încât îi înfăţişăm Domnului toate rugăciunile, toate cererile noastre cu mare îndrăzneală. Am auzit că momentul în care ai creştetul aplecat pe Sfânta Masă şi episcopul îţi citeşte rugăciunea de hirotonie este momentul cel mai sfânt şi mai potrivit pentru a cere ceva însemnat de la Dumnezeu, ceva ce ai vrea ca Domnul să împlinească pentru tine pe vecie. Părinte Sofronie m-a întrebat dacă am făcut acest lucru la hirotonie şi eu i-am răspuns: „Nu am ştiut că pot să fac aceasta. Nimeni nu mi-a spus înainte”. In timpul hirotoniei m-a cuprins o asemenea teamă, încât nu puteam decât să repet: „Doamne, primeşte-mă chiar şi aşa cum sunt. Doamne, Te rog, primeşte-mă chiar şi aşa cum sunt”.

                                                             Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul – ţinta cercetării dumnezeieşti, Editura Doxologia

Leave a reply

required