Pentru prima oară am înțeles-o pe Maica Domnului într-o Vinerea Mare, în urmă cu câțiva ani.
În cadrul solemnei slujbe din noaptea Vinerii cele Mari, așa după cum este numită în Biserica Ortodoxă, se cântă mai multe cântări de înmormântare, una după alta. Stăteam acolo, în biserica întunecată, în mijlocul căreia se găsea o icoană brodată a Mântuitorului răstignit, în vreme ce psalții și adunarea exprimau taina Pătimirii Domnului prin niște cântări sobre. Cum de a fost posibil ca Domnul Vieții să moară? Și la ce bun?
Stăteam și ascultam versurile de îngropăciune, și multe dintre ele se refereau la durerea Mariei, a Maicii Domnului, iar mintea mi s-a întors spre cuvintele aspre adresate ei de Simeon: „Sabie va trece prin sufletul tău” (Luca 2, 35). Iată, sabia era acum. Așa cum stăteam acolo, ascultând versurile care tot veneau și veneau, mi-am închipuit-o pe Maica Domnului la piciorul crucii, privind în ochii tulburi și chinuiți ai fiului ei, și mi s-a rupt inima.
E cu neputință să afli ce anume era atunci în sufletul Maicii Domnului, dacă ea avea sau nu gândul că fiul ei va învia… Nu avem vreo dovadă despre asta, din contră. Cuvintele spuse în urmă cu mulți ani de către înger păreau să fi fost teribil, tragic de greșite. Tot ceea ce putea ea acum să vadă era trupul răvășit al fiului ei mort, coborât de pe cruce, înfășat în grabă în veșmânt de înmormântare – oare giulgiul să-i fi adus aminte de scutece? – și pus într-un mormânt.
Într-un mormânt.
Și având acest gând, căutând să văd lucrurile prin ochii ei, mi-am dat seama. Am înțeles-o pe Maica Domnului prin durerea ei – durerea ei de mamă.
Vreme de mulți ani, Maica Domnului a fost o piatră de încercare pentru mine, o dogmă de lepădat. Înțelegerea mea cu privire la ea era contextualizată de faptul că fusesem protestant, nu catolic, adică aproape silit să o marginalizez. Pe mamele prietenilor mei le tratam mai bine decât o tratam pe Maica Domnului. Nu aveam nici o conexiune cu ea, era mai degrabă o dogmă cu care nu eram de acord. Dar cum să fii în dezacord cu însăși mâhnirea? Cum să te cerți cu însăși durerea?
În durerea ei am văzut, în cele din urmă, maternitatea ei, și prin maternitate, întreaga ei persoană. Am înțeles sentimentele mutuale dintre Iisus și Maica Sa, dezvăluite atât de mișcător în purtarea de grijă atât de tulburătoare a Domnului muribund față de soarta viitoare a Maicii Lui atunci când a încredințat-o lui Ioan, ucenicul cel iubit. Cum de a fost cu putință să-mi scape până atunci acest aspect?
Un alt lucru care mi-a scăpat ani de zile – și e atât de evident, încât mă simt prost dezvăluindu-l –: Maria este în continuare Maică a Domnului. Suirea la ceruri nu a anulat Întruparea. Hristos este în continuare fiul ei întrupat, iar Maria încă este femeia care I-a dat trup. E mai mult decât o constatate a unui fapt evident: este o mărturie a unei relații care continuă. Iar cel dintâi m-a ajutat să văd acest lucru părintele Patrick Henry Reardon, și pentru asta îi voi fi veșnic recunoscător.
Biserica dezvăluie acest adevăr prin iconografie. Adeseori, atunci când este ilustrată moartea vreunui sfânt, sunt înfățișați îngeri care primesc sufletul aceluia în brațele lor, însoțindu-l apoi la Hristos. Dar nu și în cazul Adormirii Maicii Domnului. Ar trimite Hristos îngerii să-i întâmpine propria Sa mamă? E de neconceput. Icoanele tradiționale ale Adormirii Maicii Domnului îl arată pe Însuși Hristos alături de trupul întins al Maicii Sale, ținându-i sufletul în propriile mâini, ca pe un prunc.
Sunt multe de descoperit cu privire la Maica Domnului și la locul ei în biserică. Iar începutul se află în aprecierea și cinstirea ei, pentru că ea însăși este draga și scumpa mamă a Domnului nostru.
Joel J. Miller (pemptousia.ro)