Dacă adevărul ar fi orice altceva, iar nu Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi mărunt, neîndestulător, trecător, muritor. Aşa ar fi el, dacă ar fi concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lume, sau toate lumile, sau oricine, sau orice, sau toate acestea împreună. Dar adevărul este Persoană, şi încă Persoana Dumnezeu – Omului Hristos, drept care este şi desăvârşită, şi netrecătoare, şi veşnică. Pentru că în Domnul Iisus adevărul şi viaţa sunt de-o-fiinţă: adevărul veşnic şi viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creşte mereu prin adevărul Lui în Dumnezeiasca Lui nemărginire; creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea, cu toată inima, cu tot sufletul. Totodată el şi trăieşte necontenit prin adevărul lui Hristos, drept care el îşi alcătuieşte însăşi viaţa în Hristos.
În Hristos se trăieşte – adevăraţi fiind – (Efeseni 4:15), fiindcă viaţa în Hristos înseamnă adeverire, neîncetată sălăşluire cu întreaga noastră fiinţă în adevărul lui Hristos, în adevărul veşnic. Această adeverire creştinească se naşte din dragostea creştinului faţă de Domnul Hristos; în ea creştinul şi creşte, şi sporeşte necontenit, şi dăinuie veşnic, şi niciodată nu încetează, fiindcă dragostea niciodată nu încetează (I Corinteni 13:8). Dragostea faţă de Domnul Iisus îndeamnă pe om la viaţa în adevărul Lui şi-l ţine pururea în el, ca creştinul să crească mereu în Hristos, să crească în toată înălţimea, şi lărgimea şi adâncimea Lui (v. Efeseni 3:17-19). Dar niciodată singur, ci întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii, întotdeauna în Biserică şi cu Biserica, pentru că altminteri nu poate să crească în Cel ce este capul trupului Bisericii (Efeseni 4:15). Şi, când suntem adevăraţi, suntem adevăraţi întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii; şi, când iubim, iubim împreună cu toţi Sfinţii, pentru că în Biserică totul este sobornicesc, totul este împreună cu toţi Sfinţii, întrucât toţi alcătuiesc un trup duhovnicesc, în care toţi trăiesc soborniceşte, cu o viaţă, un duh, un adevăr. Numai fiind adevăraţi în dragoste împreună cu toţi Sfinţii putem întru toate să creştem întru Cel care este capul: Hristos. Nemărginitele puteri care sunt neapărat trebuincioase pentru această creştere a tuturor creştinilor în Dumnezeu-omenescul trup al Bisericii, Biserica le primeşte nemijlocit de la Capul ei, Domnul Hristos. Pentru că numai El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le chiverniseşte în chip a-tot-înţelept.
În Biserică, în Hristos Dumnezeu-Omul, s-a întrupat tot adevărul, s-a întru-omenit şi în-omenit, s-a făcut om. Adevărul = om. Iată cine este Hristos şi ce este Hristos! Iar – de vreme ce a fost cu putinţă ca întreg adevărul să se întrupeze şi s-a întrupat în om – aceasta înseamnă că omul a fost zidit pentru ca să fie trup al adevărului, întruparea adevărului. Buna-vestire de căpetenie a Dumnezeu-Omului este aceasta: A fi om nu înseamnă nimic altceva decât a fi întruparea Adevărului, întruparea lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu S-a şi făcut om şi a rămas pentru totdeauna Dumnezeu-Om. Pentru aceasta, viaţa în Hristos = viaţa în Biserică şi viaţa în adevărul întreg.
Hristos este întreg în Biserică: întreg, cu întreaga Sa fiinţă cuvântătoare şi Dumnezeu-omenească; întreg, cu întregul Său adevăr, cu întreaga Sa viaţă, cu întreaga Sa dreptate, cu întreaga Sa dragoste, cu întreaga Sa veşnicie; într-un cuvânt: cu întreaga plinire a Dumnezeirii Sale şi cu întreaga plinire a omenităţii Sale. Numai de la El, Dumnezeu-Omul, pe pământ noi, oamenii, dar şi Îngerii în cer, ştim că El este Adevărul. A-tot-adevărată este buna-vestire: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (Ioan 1:17). Înseamnă că adevărul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos; adevărul este cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi; adevărul este Persoana Dumnezeu-Omului Hristos.
În lumea noastră pământească adevărul nu este nimic mai puţin decât întreaga Persoană a Dumnezeu-Omului Hristos. El nu este nici concept, nici cugetare, nici schemă logică, nici putere logică, nici om, nici Înger, nici omenirea, nici ceva omenesc, nici ceva făcut, nici toate lumile văzute şi nevăzute, ci ceva neasemuit şi nemăsurat mai mare decât toate acestea: Adevărul, veşnicul şi a-tot-desăvîrşitul Adevăr în lumea noastră pământească – iar prin el şi în toate lumile văzute şi nevăzute – este a doua Faţă a Preasfintei Treimi, însăşi Persoana istorică a Dumnezeu-Omului, a Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta Domnul Hristos vesteşte despre Sine neamului omenesc următoarea bună-vestire a Preasfintei Treimi: Eu sunt Adevărul (Ioan 14:6; vezi şi Efeseni 4:24). Şi, întrucât El este Adevărul, atunci adevărul este şi trupul Său, Biserica, al cărei cap este El. De aici şi buna-vestire minunată şi îmbucurătoare a purtătorului de Hristos Apostol: Biserica Dumnezeului celui viu este stâlpul şi întărirea adevărului (I Timotei 3:15).
Iată de ce nu pot să nimicească Biserica şi adevărul ei vrăjmaşii ei, chiar dacă aceştia sunt de pe pământ sau din iad. Prin Dumnezeu-Omul Hristos ea este cu totul desăvârşită şi a-tot-puternică, a-tot-biruitoare în chip Dumnezeiesc şi fără de moarte. Având asemenea însuşiri, ea slobozeşte orice fiinţă omenească de păcat, de moarte şi de diavol, de această minciună întreit-una, şi asigură şi dă nemurirea şi viaţa veşnică fiecărui creştin în chip osebit şi tuturor creştinilor laolaltă. Şi face asta sfinţind, în-creştinând şi în-dumnezeu-omenind fiinţa omenească, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor fapte bune. De aici şi a-tot-purtătoarea de mântuire bună vestire din gura cea Dumnezeiască a Mântuitorului: Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8:32) şi de păcat, şi de moarte, şi de diavol, şi vă va face adevăraţi şi vă va dărui toate fericirile cerului. Pe bună dreptate s-a zis prin gura unui Părinte al Bisericii: “Adevărul este cuprinsul Bisericii, şi tot ce se săvârşeşte în ea este adevărat şi purtător de mântuire”.
Pentru toate aceste pricini, întruparea Dumnezeu Cuvântului, Dumnezeu- Omul, este adevărul tuturor adevărurilor Noului Legământ; prin Dumnezeu- Omul stă sau cade întreaga Biserică şi toată iconomia Dumnezeu-omenească a mântuirii. Acesta este sufletul tuturor lucrărilor, nevoinţelor, faptelor bune, întâmplărilor Noului Legământ şi bisericeşti; este binevestirea binevestirilor; mai exact: a-tot-binevestirea. Mai mult decât atât: faptul acesta este măsura oricărei măsuri. Cu el, ca şi cu cea mai sigură măsură, se măsoară toate în Biserică şi în creştinism. Culmea adevărului este aceasta: cel ce nu recunoaşte întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.
Această măsură fără greş o binevesteşte sfântul şi purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu şi cunoscător al tainelor, Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; şi tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Şi acela este al lui Antihrist, despre care aţi auzit că va veni şi care acum este deja în lume. (I Ioan 4:1-3; 2:22).
În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pământească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu şi în cele de la diavol. De la Dumnezeu sunt acelea care recunosc şi mărturisesc că Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitor şi Domn, iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma şi propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om; că nu este Dumnezeu nici în Dumnezeu-Omul; că este o prostie să credem că Dumnezeu S-a întrupat în om şi poate trăi în om; că omul este pe-de-a-ntregul fără Dumnezeu, o fiinţă în care nu se află Dumnezeu, nici ceva al lui Dumnezeu, nici ceva Dumnezeiesc, nemuritor, veşnic; că omul este pe de-a-ntregul trecător, pe de-a-ntregul muritor; că el ţine întru totul de lumea animală şi nu se deosebeşte aproape cu nimic de animale, drept care este cu totul firesc să trăiască asemeni animalelor, care sunt singurii moşi şi strămoşi legiuiţi ai lui, precum şi fraţi ai lui după fire.
Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preţ să înlocuiască pe Hristos şi să-I ia locul în lume şi în om. Sunt nenumăraţi înainte-mergătorii lui Antihrist, mărturisitorii şi credincioşii lui în lumea omenească de-a lungul veacurilor: “tot duhul“; iar duhul poate fi persoană, sau învăţătură, sau idee, sau gând, sau om, sau Înger, sau diavol. Şi toată învăţătura, toată persoana, toată ideea, tot gândul, tot omul care nu recunoaşte că Iisus este Dumnezeu şi Mântuitor, Dumnezeu întrupat şi Dumnezeu-Om, îşi are originea ei de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, şi învăţături, şi idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta şi zice sfântul cunoscător al tainelor despre Antihrist: şi acum este. Orice om, orice idee din lume care tăgăduieşte pe Dumnezeu-Omul Hristos şi Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreştine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist. În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sunt pentru Hristos şi acelea care sunt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găseşte în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Şi orice om, fie că vrea, fie că nu, numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Şi fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu există. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există.
Evanghelia Dumnezeu-Omului ne rânduieşte ca lucrare şi scop de căpetenie al vieţii noastre să cugetăm ceea ce este şi în Hristos Iisus (vezi Filip. 2:5), cele de sus (Coloseni 3:2), ceea ce este sus, în Dumnezeul-Omul cel înviat şi înălţat la ceruri. Şi ce este aceasta? Tot ce este El ca adevăr veşnic şi tot ce cuprinde în Sine ca Dumnezeu Cuvântul: toate însuşirile, vredniciile şi desăvîrşirile Dumnezeieşti; dar întocmai deopotrivă şi tot ce El, Dumnezeu- Omul Iisus Hristos, are şi cuprinde în Sine întrupat ca om: toate însuşirile, gândurile, simţămintele, nevoinţele, trăirile, faptele Lui Dumnezeieşti; întreaga Lui viaţă de la naştere până la înălţare, şi de la înălţare până la Înfricoşata Judecată, şi de la Înfricoşata Judecată de-a lungul întregii veşnicii Dumnezeieşti. A cugeta la toate acestea, aceasta este cea dintâi datorie a noastră de creştini, datorie de zi şi noapte… Altminteri – fie că omul cugetă la adevăr, la rătăcire, la viaţă, la moarte, la bine, la rău, la dreptate, la nedreptate, la rai, la iad, la Dumnezeu, la diavol – dacă nu cugetă la toate acestea în Hristos Iisus, adică dacă cugetarea lui în privinţa tuturor acestora nu va creşte întru cugetare a lui Hristos, atunci ea se preface negreşit într-o mucenicie fără rost şi sinucigaşă. Iar cu privire la societate, la persoană, la familie, la naţie, la omenire, dacă nu cugetă în Hristos şi prin Hristos, nu le va găsi niciodată adevăratul rost, nici nu va dezlega aşa cum trebuie vreuna dintre problemele lor. A cugeta la toate în Hristos şi prin Hristos – iată porunca de căpetenie pentru fiecare creştin, iată imperativul nostru creştin categoric, iată gnoseologia noastră creştină. Prin Hristos însă, poate cugeta numai cel ce are mintea lui Hristos. Sfântul Apostol mărturiseşte, vorbind despre creştini: Noi mintea lui Hristos avem (I Corinteni 2:16). Cum am dobândit-o? Trăind în trupul Lui Dumnezeu-omenesc, în Biserică, al cărei cap este El. Trăirea în Biserică, cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, uneşte întreaga noastră fiinţă cu fiinţa Bisericii, uneşte şi mintea noastră cu mintea Dumnezeu-omenească a Bisericii şi ne face în stare să cugetăm după Hristos şi să gândim ceea ce este şi în Hristos Iisus. Iar cugetând cu mintea lui Hristos, cu mintea sobornicească a Bisericii, creştinii pot să cugete una, să simtă una, să aibă o dragoste şi să fie de un suflet şi de o inimă şi de un suflet şi de un cuget (Filipeni 2:2; 3:16; 4:2; Romani 15:5; 1 Corinteni 1:10).
Dumnezeul şi Domnul Hristos S-a pogorât dintru înălţimile Dumnezeieşti cele mai presus de ceruri, făcându-Se pe deasupra şi om, pentru ca oamenii să poată cugeta ceea ce este şi în Hristos Iisus şi să trăiască în chip vrednic de Dumnezeu (Coloseni 2:6). Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om Dumnezeu, aşa cum le place foarte mult Sfinţilor Părinţi să spună. Altfel spus: Dumnezeu S-a întrupat pentru a-l îndumnezei pe om. Iată, în aceasta este tot adevărul Bisericii, adevărul Dumnezeu-omenesc, adevărul ceresc-pămîntesc, nemuritor şi veşnic”.

                                                                                                                                                              Sfântul Iustin Popovici

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.