La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţă. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.
Canonul începe în această notă foarte personală: “De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii acesteia de acum?“
Unul după altul păcatele mele sunt dezvăluite în legătura lor profundă cu drama continuă a relaţiei omului cu Dumnezeu; istoria căderii omului în păcat este istoria mea: “Râvnind neascultării lui Adam, celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea veacuitoare, şi de desfătare, pentru păcatele mele“.
Am pierdut toate darurile dumnezeieşti: “Întinatu-mi-am haina trupului meu şi mi-am spurcat podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule. “Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu dulceţile poftelor, şi cu totul, toată mintea, ţărână mi-am făcut“.
Astfel, patru seri, cele două cântări ale Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă “ispiteşte” cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi mult mai simplu să spun: “Am păcătuit“? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărată pocăinţă creştină.
Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte“, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare” şi care defineşte omul nu ca pe cel “de deasupra” ci ca pe cel de “dedesubt” – o cultură care, chiar şi atunci când nu îl neagă făţiş pe Dumnezeu este, în realitate, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală? Aici, păcatul este gândit, întâi de toate, ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale, ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul – aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”.
În niciun caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului care, văzând în sine “imaginea slavei celei de negrăit“, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţa de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit“. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.
Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istoriei biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne ispiteşte cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţă devine din nou posibilă. Când auzim de exemplu: “Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri primite nu ţi-am adus ţie nici odinioară, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană“.
Înţelegem că istoria primei jertfe (cea a lui Cain şi Abel – n.tr.), atât de lapidar amintită în Biblie, ne descoperă ceva esenţial despre propria noastră viaţă, despre însăşi fiinţa umană. Înţelegem că, înainte de toate, păcatul este respingerea vieţii ca ofrandă sau jertfă adusă lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, păcatul este respingerea sensului divin al vieţii, deci acel păcat este, la originile sale, deviaţia iubirii noastre de la ţelul său final. Aceasta este descoperirea care face posibilă mărturisirea a ceva ce este atât de profund îndepărtat de experienţa “modernă” a vieţii şi care acum devine atât de adevărat din punct de vedere “existenţial“: “Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, şi suflare de viaţă! Ci, o, Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc“.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a pătrunde înţelesurile Canonului. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl considera plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, erau izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă.
Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă“.

                                                                       Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Doris, Bucureşti, 1998

Leave a reply

required