Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeşte.
Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni şi a celor răi, să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.
Când eşti bun, darnic şi luminat, când serveşti şi suferi pentru alţii, când iubeşti prea mult, nu te aştepta la recunoştinţă, ci la răscumpărare. Când arăţi tuturor calea înţelepciunii şi virtuţii şi-ncerci să-i deprinzi cu adevărată omenie, pregăteşte-te pentru zgomotosul alai al răstignirii. S-a spus că-n lumea noastră, când calci pasul ascensional al umanităţii, nu ai decât un drept: să suferi şi să mori chinuit de acei pe care îi iubeşti. Ghimpe al plăcerilor uşoare şi al conştiinţei alterate, ei nu te pot considera om normal, om bun, decât poate după cântarea cea din urmă.”

                                        Ernest Bernea, Preludii, Indemn la simplitate, Cel ce urca muntele, Treptele bucuriei, Editura Predania

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.