– Care este limita până la care trebuie purtată crucea? De exemplu, dacă te afli într-o căsnicie care nu mai funcţionează, oricât ai fi încercat, astfel încât se creează un mediu nociv pentru cei din jur? Ce este de făcut?

– Da, am spus, doar într-o anumită măsură asta poate fi numită cruce. Asta e o povară a întregii lumi, neînţelegerile dintre oameni, neputinţele, durerile, nepotrivirile, nu sunt numai ale creştinilor, sunt ale tuturor! Sunt necazuri ale noastre, sunt necazuri ale mândriei până la urmă, că şi noi suntem mândri și nu ne acomodăm, nimeni nu poate lăsa de la el, sunt necazuri ale mândriei noastre, e “crucea” mândriei noastre, “crucea” neputinței tale. De fapt, nici nu ştiu dacă există o neputinţă a ta, ci mai mult o limită peste care nu poţi tu trece. Dar să lăsăm filosofia.

Ce te faci? Trebuie să încerci toate metodele. Ştiu că aţi aştepta sau v-aţi dori unii dintre voi să zic: “Da, dom’le, desparte-te. Nu-i un mediu bun, nu-ţi foloseşte, gata.” Totuşi, Dumnezeu a zis un cuvânt atât de mare, atât de înalt, peste care nu putem trece: că nu este motiv de despărţire decât pricina de desfrânare. Nu este. Şi atunci, dacă se poate, şi un an de zile să staţi separaţi, şi numai rar să vă întâlniţi, şi dacă se poate să găsiţi un mod în care să staţi în aceeaşi casă, dar să aveţi un mod de trăire cât de cât civilizat, şi până când va reveniţi, până când reîncepeţi să vă descoperiţi, până când reîncepeţi să iubiţi, până la urmă, să purtaţi poverile celuilalt, să-l înţelegeţi pe celălalt, să te înţeleagă pe tine, până când poţi să te rogi din tot sufletul să i se deschidă inima şi celuilalt şi Dumnezeu să deschidă şi inima ta.

Mai daţi-vă timp, daţi-vă timp, cereţi şi rugăciunile celorlalţi. Sunt mari rugăciunile Bisericii, sunt mari rugăciunile celorlalţi, sunt mari rugăciunile sfinţilor. Sunt mari mijlocirile Maicii Domnului, apelaţi la ele. Şi daţi-vă timp, mai ales când e vorba de asemenea lucruri nu luaţi hotărâri rapide în vremuri de tulburare. Când eşti tu tulburat, când eşti speriat, când eşti îngrozit, atunci tragi tu marile concluzii, atunci iei tu marile hotărâri? Nu! Liniştiţi-vă, încercaţi toate posibilităţile până vă liniştiţi cât de cât, după aceea vorbiţi frumos unii cu alţii.

Cred că cuvântul spus de Dumnezeu: Când ai ceva cu cineva vorbeşte cu el faţă către faţă, dacă nu reuşeşti mai ia pe doi-trei şi vorbeşte cu el, dacă nici aşa spune-l mai-marilor, spune-l Bisericii, comunităţii, și vorbiţi aşa, şi dacă nici aşa… s-ar potrivi într-o anumită măsură, și aici, în primul şi în primul rând grozav de periculos este ca relaţia dintre voi doi să fie o chestie publică. Adică să nu fie o chestie faţă către faţă, a voastră, ci în care tu să stai toată ziua la telefon: “Mamă, nu mai pot, mi-a făcut, mi-a dres…!” “Vecină!…”, iar el să se ducă toată ziua să se plângă la colegi: “E o prostie căsătoria, iar îmi cere şi îmi face, eu nu mai înţeleg nimic…” Mi se pare foarte greşită această alegere, e de fapt, călcarea poruncilor lui Dumnezeu: Tu, dacă ai ceva cu cineva, nu te duce să bârfeşti, nu te certa, ci cheamă-l undeva unde să fiţi voi doi, deci să vorbeşti cu el faţă către faţă, să pregăteşti acel moment la un ceai, afară undeva, într-un loc mai solemn. Nu acolo, acasă, supărat, năduşit, după muncă: “Ai luat aia? Dă încoace, fă aia, vino-ncoa’, nu aia acolo, gata, m-am săturat, mă despart…!” Nu aşa! Undeva faţă către faţă, mergeţi şi vorbiţi.

Zice părintele Arsenie Boca – tot amintesc de el, pentru că am avut o relaţie deosebită cu el după moartea lui, adică prin convertirea mea la mormântul lui, și atunci n-am cum să nu-mi aduc aminte – avea obiceiul acesta: când veneau oameni tulburaţi, chiar doi dacă veneau tulburaţi, se ducea cu ei şi îi plimba şi câte 5 km, oboseau pe dealuri pe acolo, şi încerca să-i liniştească pe oameni. Se linişteau, îți dai seama, după 5 km de mers pe jos. Şi după aceea, liniştiţi, se opreau undeva şi stăteau de vorbă. Deci pregătiţi un loc unde să vă duceţi, nu vorbiţi cu alţii, nu vă plângeţi altora, plângeţi-vă numai lui Dumnezeu, că, de fapt, pocăinţa, spune la un moment dat unul dintre Părinţi, este a nu căuta mângâiere de la oameni, ci numai de la Dumnezeu. Asta este pocăinţa: a nu căuta mângâiere de la oameni. “Daa, necăjitul de tine, te ştiu, tu eşti un copil cuminte, ea e rea!” sau invers. Tu cauţi mângâierea, să te înţeleagă. Dar tu fă pocăinţa asta, taci din gură, rabdă cât rabzi, la un moment dat nu mai poţi şi zici: “Măi, trebuie să vorbim.“ şi atunci găseşti un moment, te duci şi vorbeşti undeva, într-un loc mai deosebit, unde v-aţi întâlnit voi prima oară, nu ştiu, undeva special. Vorbiţi frumos şi serios. Nu se poate, atunci mai laşi o vreme, mai laşi să se aşeze lucrurile. Nu se poate, atunci bine, mai iei doi sau trei oameni, oameni deosebiţi, pe care îi are şi ea în vedere, şi tu, oameni la care ţineţi amândoi, oameni la a căror părere ţine şi unul şi altul. Și sfătuiţi-vă. Nici aşa, mergeţi şi la episcop dacă e nevoie, şi la Biserica întreagă, și la comunitate, şi vorbiţi aşa, lămuriţi-vă! Dacă nici aşa, atunci mai bine separare de vreun an, să-ţi fie ca un străin, bine, te separi o vreme, şi după aceea încercaţi din nou.

Parintele Ciprian Negreanu, conferința de la București (aprilie 2019)

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.