Greu se va găsi un om în adevărata stare de pocăinţă! De aceea spovedania este mincinoasă, cu toate îndreptăţirile şi justificările posibile. Dacă Dumnezeu vede că vrei să te pocăieşti, că ai început să urăşti păcatul şi doreşti să te izbăveşti de păcat, nu te lăsa. El te va ajuta să vezi din ce în ce mai bine păcatul şi să te izbăveşti de acesta. Dar, trebuie ca omul să nu rânduiască lucrurile aşa cum crede el, aşa cum îi vine lui uşor, după bunul său plac!
Vezi un suflet care se luptă foarte mult cu un păcat oarecare. Se luptă cu păcatul acesta la modul cel mai serios, deşi, în acelaşi suflet există şi alte păcate foarte grele pe care nici nu le vede. Se poticneşte în acela, care nu este foarte serios, se luptă cu el şi se tulbură: „Vai, vai, am păcătuit, trebuie să mă pocăiesc!”, şi nu vede celelalte păcate esenţiale care-i umbresc sufletul.
Omul ia seama la firul de păr, dar nu vede bârna dinlăuntrul sau. Aceste lucruri se întâmplă nu numai când cineva este bolnav. Şi fără să fie bolnav, poate fi prins de micile păcate şi să-i scape cele esenţiale.
Cine crede cu adevărat în Hristos? Cine are credinţă pe care o doreşte El de la noi? Fără umbră de îndoială, aceasta este problema. Dacă am crede aşa cum vrea Hristos, aşa cum trebuie ne-am schimba degrabă. Rămânem aceiaşi. Motivul nu este că săvârşim unele lucruri, ci că nu-L iubim în străfundul sufletului nostru pe Hristos.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti 2008