„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.” (Ev. 11, 6)
În Duminica a X-a după Cincizecime obștea monahală și credincioșii prezenți au trăit împreună bucuria duhovnicească a rugăciunii la Sfânta Liturghie oficiată de slujitorii sfântului așezământ. Pericopa evanghelică din această Duminică ne prezintă vindecarea lunaticului (Mt. 17, 14-23). Respectiva pericopă se citește și în Duminica a IV-a din Postul Mare.
Tatăl tânărului lunatic se adresează mai întâi ucenicilor Mântuitorului, care însă „n-au putut să-l vindece” (Mt. 17, 16). În cele din urmă, îngenuncheză înaintea Mântuitorului Hristos chiar dacă era cuprins de îndoială că va primi ajutor. Domnul Hristos sesizează și îi mustră pentru puțina lor credință, atât pe tatăl tânărului, cât și pe ucenicii Săi, înaintea poporului prezent la acest eveniment. Cuvintele Mântuitorului sunt foarte aspre în acest sens: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Mt. 17, 17).
Putem vorbi despre două feluri de credinţă. Prima este cea teoretică, din care rezultă acele formule pe care adesea le folosesc contemporanii noștri: „Cred în Dumnezeu”, „cred că există o putere superioară”, însă care nu se manifestă printr-o trăire creștină, cel mult reprezintă o moralitate, care ușor poate fi zdruncinată. Cea de a doua este o credință vie, lucrătoare, despre care Sfântul Nicolae Velimirovici spune: „Credinţa, arma biruinţei asupra lumii, este totodată arma biruinţei asupra îngerilor căzuţi. Cine, privind cu ochiul credinţei în veşnicia vestită de Cuvântul lui Dumnezeu, nu se va răci faţă de întâietăţile vremelnice ale lumii? Cine, fiind adevărat ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos, va vrea să calce atotsfintele Lui porunci de dragul desfătării păcătoase, ce se înfăţişează ademenitoare înainte să o gustăm, iar după ce o gustăm ne apare dezgustătoare şi ucigaşă? Ce putere poate avea asupra ucenicului lui Hristos vraja priveliştii întâietăţilor şi desfătărilor pământeşti sau chiar şi cea înspăimântătoare a nenorocirilor pământeşti, pe care viclenii draci le zugrăvesc pentru a-l aduce pe privitor în trândăvie şi deznădejde, ce putere poate avea ea atunci când, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, în sufletul lui s-a întipărit priveliştea măreaţă a veşniciei, înaintea căreia orice privelişte pământească este palidă şi nimicnică?”
Credinţa în Dumnezeu începe când o persoană este pregătită să împlinească poruncile dumnezeieşti, când învață să primească cu smerenie toate cicrumstanțele vieții. Desigur, o astfel de credinţă nu poate fi desăvârşită imediat și nici nu poate fi obținută doar prin strădanie proprie, dar ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. (Lc. 18,27). Sfântul Nicodim Aghioritul ne îndeamnă: „Să cereți adesea marele dar al credinţei, rugând pe Dumnezeu ca alături de harul credinţei dăruit la Botez, să adauge şi harul cunoaşterii cu care învăţăm să înţelegem bine tainele credinţei: „Sporește-ne credinţa” (Luca 17,5). Uită-te la proorocul David, care, deşi luminat cu mare lumină, adeseori în psalmii săi cere de la Dumnezeu o nouă lumină, zicând: „Luminează ochii mei” (Psalmul 12, 4), „Luminează sfeşnicul meu, Doamne Dumnezeul meu, luminează-mi întunericul” (Psalmul 17, 31) şi „Trimite-mi lumina Ta” (Psalmul 52, 3). Cereți de la Dumnezeu acest har, dar cerți-l cu căldură, mai mult decât pe oricare altul, ca să vă lumineze să cunoaşteți adevărurile pe care ni le-a descoperit credinţa şi acest har va aduce cu sine şi pe toate celelalte.”
Credința este virtutea care deschide începutul lucrării minunate a Mântuitorului în viața noastră. El Însuși ne încredințează de acest fapt prin cuvintele adresate Sfinților Apostoli: „Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.” (Matei 17, 20).