Şi pocăinţa se învaţă; nu ajunge nimeni dintr-odată la o pocăinţă adâncă. Îmi vine acum în minte un cuvânt de la Părintele Teofil Părăian, care zicea despre Taina Sfintei Spovedanii: „Să ne spovedim cum putem, ca să ajungem să ne spovedim cum trebuie”. Aşa aş zice şi eu aici: să-I dăm lui Dumnezeu pocăinţa atâta cât o avem, şi să ne rugăm Lui să ne înveţe adevărata pocăinţă. Ne adâncim în duhul acesta de pocăinţă pe măsură ce ne adâncim în relaţia cu Dumnezeu.
Zic Părinţii că Dumnezeu, în marea Lui milostivire, nu ne descoperă dintru început nici faptele bune pe care le-am împlinit, nici păcatele pe care le-am făcut. Pe de o parte să nu ne mândrim cu cele pe care am putea să ne gândim că le-am făcut doar noi, fără ajutorul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte să nu deznădăjduim văzând cât de adânc a intrat răul în noi. Să-I dăm lui Dumnezeu pocăinţă în măsura cunoaşterii de sine, a conştientizării păcatelor, a neputinţelor, a rănilor sufleteşti pe care le avem. Când suntem mai pregătiţi, vom intra mai în adânc, şi ca atare şi pocăinţa va fi mai intensă. Altfel cum putem înţelege de ce Părinţi sfinţi arătau o pocăinţă atât de adâncă, mult mai adâncă decât cineva despre care ştim, din cele din afară, că are o viaţă cu totul ieşită de pe drumul care Îi place lui Dumnezeu? Cum puteau acei Părinţi să aibă o astfel de pocăinţă sinceră, cum puteau ei să spună că sunt cei mai mari păcătoşi?
Când Avva Antonie şi Avva Sisoe şi Sfântul Siluan spuneau despre ei că sunt vrednici de chinurile iadului, ei chiar credeau asta, nu era o metaforă, nu era ceva spus ca să impresioneze. Sfântul Siluan a avut experienţa iadului acum, în zilele noastre. Asta înseamnă că ei aveau o cunoştinţă a cât de adânc a căzut omul, cât de neputincioasă este firea umană. Şi, mai mult decât atât, ei se pocăiau şi pentru păcatele altora. Cum zice Cuviosul Sofronie de la Essex: „întreg Adamul“. Trebuie să ajungem acolo unde să ne rugăm pentru Adamul întreg. În mine sunt reunite neputinţele tuturor celor care au fost înaintea mea şi ale celor care sunt în timpul meu, iar omul duhovnicesc ajunge până într-acolo încât să se roage şi pentru cei care vin după el.
Acum, într-adevăr, noi suntem departe de măsurile acestea, suntem începători în cele duhovniceşti. Nu trebuie să tindem dintr-odată înspre zonele „de sus”, dar în perioada aceasta postul ne invită să ne adâncim mai mult în cele dinlăuntru. Şi când mergem să ne spovedim, fiind o parte importantă a lucrării de pocăinţă, să nu mergem să ne spovedim într-un mod superficial, ci să ne pregătim. Mitropolitul Antonie al Surojului punea o întrebare: „Cum ar fi dacă fiecare spovedanie am face-o ca si când ar fi ultima?“. Atât, gata, cu asta rămânem, cu pocăinţa asta pe care o arăţi acum! Aşa cred că am putea să ne pregătim în perioada postului pentru Taina Spovedaniei. Acesta este un aspect pe care îl văd eu acum că ar putea să ne ajute în a adânci pocăinţa, astfel încât să ducă la curăţirea sufletului.
PS Damaschin Dorneanul