Când am plecat să studiez la Salonic, aveam 18 ani. Clima de acolo era cu totul diferită de cea din Cipru: frig, umezeală. Mi-a plăcut întotdeauna să mânânc bine, iar în acel climat mi se făcea foame mereu, simțeam că nu mă satur niciodată. Acolo l-am întâlnit pe un duhovnic foarte bun, un ascet. Locuiam împreună într-un cămin numit „Sfânta Teodora”, și într-o zi l-am întrebat: „Părinte, ce avem astăzi la cină?” Iar el mi-a răspuns: „Mănâncă un iaurt.” Cum să mă satur doar cu un „iaurt”? Îmi trebuia o strachină întreagă de mâncare. I-am zis: „Părinte, nu rezist mult timp doar cu iaurt,” iar el mi-a răspuns din nou: „Un iaurt este suficient.”
După două săptămâni, m-am despărțit de acest duhovnic, pentru că nu înțelegea că eram mereu flămând. Mai târziu, am găsit un alt duhovnic, care era și medic de profesie, colonel și, în general, un om înțelept și experimentat. De fiecare dată când mă vedea, mă întreba: „Dragul meu, ai mâncat azi?” – „Nu, gheronda, nu am mâncat,” îi răspundeam. – „Du-te și mănâncă,” îmi spunea el, oferindu-mi bani să merg la cantina de lângă biserică. Uneori, când mergeam la el pentru spovedanie și așteptam la rând, ieșea afară, ne dădea bani și trimitea pe cineva să cumpere plăcinte, ca să ne hrănim până ne venea rândul. Ne înțelegea. Deși și el era un ascet, înțelegea că la 18 ani avem nevoie de mâncare.
Celălalt bătrân ascet, care nu ne înțelegea, a rămas singur, pentru că cu toții l-am părăsit. Se plângea că nu mai veneam la el pentru spovedanie. Dar cum să mergem, dacă nu ne înțelegea?
Când am trăit o vreme cu părintele Paisie în Kapsala, nici el nu mânca prea mult. Dar, știind că îmi place să mănânc, îmi spunea: „Du-te la mănăstirea Stavronikita și apoi întoarce-te.” Stavronikita era aproape de chilia lui, cam la jumătate de oră de mers pe jos. Cum nu avea mâncare pentru noi, ne trimitea la mănăstirea din apropiere.
Dacă vrei să mângâi pe cineva, dar în loc să-i arăți că îl înțelegi, începi să-l moralizezi, el nu va fi mângâiat de tine.
De aceea, este foarte important să arăți unei persoane că o înțelegi. Sfinții Părinți ne-au lăsat acest exemplu. Odată, când confruntările din frăția noastră deveniseră dificile, am mers la bătrânul Emilianos Simonopetritul. Ne-a ascultat cu multă atenție, deși problema noastră nu era una gravă, așa cum o văd acum. Ce ne-a impresionat cel mai mult a fost reacția lui. Nu i-a spus starețului nostru: „Rugați-vă, părinte, și Dumnezeu va ajuta, toate se vor rezolva.” În schimb, a spus: „Părinte, situația dumneavoastră este într-adevăr grea.” Am văzut atunci că ne-a înțeles cu adevărat.
Empatia – un termen atât de la modă astăzi – nu este altceva decât ceea ce învață Sfinții Părinți: să iubești pe aproapele ca pe tine însuți, adică să te pui în locul celuilalt.
Odată am mers la spital (aici, în Limassol) la secția de urgență și am văzut un bătrân care se văita: „Mă doare, mă doare.” Un medic de acolo mi-a spus: „Nu-l băgați în seamă, nu are nimic grav.” M-am apropiat de el și l-am întrebat: „Ce te doare, bunicule?” – „Mă simt foarte rău,” mi-a răspuns. – „Nu-ți face griji, o să treacă,” i-am zis. – „O să treacă, spui? Să te văd pe tine când vei fi bolnav, atunci să vorbești!” Atunci am înțeles că, chiar dacă acel om exagera, el tot suferea. Și avea dreptate: când vei trece tu însuți prin suferință, vei înțelege.
Psihologii vorbesc des despre empatie, dar aceasta este, de fapt, iubirea creștină despre care ne învață Sfinții Părinți: să faci din durerea aproapelui tău propria ta durere.
Mitropolitul Atanasie de Limassol