Cum să înțelegem că suntem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tămăduire?
– Da, este adevărat, se consumă enorm în lumea de astăzi pentru sănătatea trupească. Eu cred că, dacă s-ar investi pentru suflet măcar o treime din timpul care se investeşte pentru trup, sufletele multora dintre noi s-ar însănătoşi şi ar fi într-un mare spor duhovnicesc. Exact cum omul investeşte enorm pentru lumea aceasta ‒ doisprezece ani de studii, cel puţin, până în clasa a douăsprezecea, apoi încă vreo patru-cinci ani de facultate, apoi mai face și un master, deci douăzeci de ani de studii pentru o meserie, ca să te întreţii în viaţă şi să ai un salariu. Plus că, după aceea, tot restul vieţii îţi dedici serviciului cea mai mare parte a timpului, ca să-ţi câştigi pâinea. Păi, dacă s‑ar face nu doisprezece ani, nu douăzeci de ani, ci dacă în fiecare zi omul I-ar da lui Dumnezeu măcar douăzeci de minute, cu seriozitate, pentru a citi Evanghelia şi cărţile duhovniceşti, şi încă douăzeci de minute ‒ măcar împărţite în două: zece minute dimineaţa, zece minute seara ‒ de rugăciune şi cele două ore de duminica, la Sfânta Liturghie, cred că oamenii ar ajunge la măsuri foarte mari.
Deci nu-ţi cere Dumnezeu atât de mult. Cred că Dumnezeu ne cere, de fapt, foarte puţin, şi-o să ne crape obrazul de ruşine în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru că noi nici acel foarte puţin nu l‑am făcut, dʼapoi să mai avem obraz înaintea lui Dumnezeu şi să spunem că noi am făcut, că ne-am străduit… Nu! Am investit în lumea aceasta şi am dobândit lumea aceasta, care-i trecătoare şi vremelnică, adică stricăcioasă. În ceea ce investeşti, aceea dobândeşti ‒ dar haideţi să investim în suflet această consecvenţă de ani de zile pe care o investim în trup, și ne vom lumina şi curăţi extraordinar de mult!
Un alt pericol pe care-l văd este să despărţim complet bolile trupului de bolile sufletului, adică să spunem că nu are nici o legătură cu sufletul faptul că eu sunt bolnav cu trupul, am tot felul de ispite, tot felul de probleme de sănătate – asta e o mare greşeală. Cum tot o mare greşeală poate fi să interpretezi tu aceste legături și să zici: „Am o alergie, înseamnă că am problema asta duhovnicească”. Nu! Şi aici este destul de periculos. Dar nu trebuie să uităm că există o legătură foarte puternică între suflet și trup. Dacă Dumnezeu îngăduie boli ale trupului şi neputinţe, cu siguranţă acestea sunt un răsunet al lipsurilor interioare, al neputinţelor sufletului. Și e o cale prin care Dumnezeu ne trezeşte, ca să rezolvăm problema pe care până atunci nu am rezolvat-o şi să ne aplecăm puţin și asupra sufletului.
Mai ales acum, noi, creştinii veacului XXI, am devenit obtuzi ‒ ne comparăm unul cu altul, ne comparăm cu părinţii noştri, care mulţi dintre ei nici n-au fost credincioşi, sau ne comparăm cu occidentalii, şi ni se pare că suntem destul de bine. Unora dintre noi li se pare că sunt foarte bine, că-şi mai aduc aminte de Dumnezeu, că mai merg la o înmormântare, la o cununie, că au fost la botezul unui nepoţel, că aprind o lumânare… Depinde cu ce te compari. Or, oamenii trebuie să nu uite că, de fapt, marea comparaţie ori marele criteriu după care noi trebuie să ne dăm seama dacă suntem sau nu bolnavi sunt poruncile lui Dumnezeu ‒ în primul rând, cele zece porunci, după aceea şi noile porunci ale Mântuitorului, pe care le găsim mai ales în Evanghelia de la Matei, în capitolele 5, 6, 7.
Să uităm comparaţia cu prietenii, să uităm comparaţia cu alte aşa-zise „modele” ale veacului nostru şi să ne comparăm puţin cu porunca lui Dumnezeu: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din toată vârtutea ta, din tot sufletul tău” cf. Marcu 12:30. Păi, numai cu porunca asta dacă te compari, îţi dai seama că eşti zero! Cine poate să spună că a împlinit câtuși de puţin această poruncă? Sau orice altă poruncă. „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” cf. Ieșire 20:16. Păi, de dimineaţa până seara noi dăm nenumărate mărturii mincinoase despre aproapele nostru. Minţim, furăm, şmecherim ‒ furăm cuvintele unui om, furăm cinstea şi slava care i s-ar cuveni unui om pentru o faptă, ne-o asumăm noi sau ne vârâm şi noi sub plapuma acelei fapte, zicând că am fost şi noi pe-acolo.
Pur şi simplu, orice poruncă pe care o luăm, ne dăm seama că suntem sub nota patru, dacă e să fim serioşi. Exact cum unii dintre Părinţi, mai din vremea noastră, spuneau că, dacă e să fim serioşi în gândire, între o virtute şi între un viciu, noi suntem mai aproape de viciu decât de virtute. De exemplu, este virtutea dreptăţii şi viciul hoţiei. Dacă suntem puţin sinceri, suntem mai aproape de hoţie decât de dreptate. Suntem noi drepţii lui Dumnezeu? Nu suntem! Deci depinde cu ce ne comparăm. Şi, dacă omul este credincios, are şansa să facă această comparaţie cu porunca lui Dumnezeu, şi asta l-ar aduce cu picioarele pe pământ şi l-ar smeri.
Părintele Ciprian Negreanu, Revista Familia Ortodoxa nr.156/ Ianuarie 2022