Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.
Hristos este Dumnezeu nemărginit. El nu S-a răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru tot omul, de la Adam şi până la cel de pe urmă ce va a se naşte din femeie. A urma lui Hristos înseamnă a pătimi pentru a vindeca şi a mântui întreaga omenire. Nu poate fi altfel.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghethsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.
«Iubeşte pre aproapele tău ca însuţi pre tine». Mi s-a dat să înţeleg această poruncă în chipul unui arbore, cosmic, uriaş, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o mică frunză pe un ram al acestui arbore. Însă arborele nu-mi este străin: este temeiul meu. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă este a te ruga pentru acest arbore în întregul său, cu toate miliardele sale de frunze.
A urma lui Hristos este a te deschide cugetului lui Hristos însuşi, ce poartă în Sine omenirea întreagă, întreg arborele, fară a lăsa deoparte o singură frunză. Dacă dobândim această conştiinţă ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înşine.
De vom ajunge să fim asemeni chipului lui Hristos, purtători ai întregii omeniri şi ai lui Dumnezeu, «eul» nostru va fi chipul Absolutului. În dimensiuni microscopice poate, însă cu adevărat chipul Absolutului.
Noi ne pocăim personal, însă patimile noastre sunt şi patimile ce stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim noi nu este aparte de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în chip firesc, începem a ne trăi starea ca fiind răsfrângerea stării întregii omeniri. Începem a ne trăi viaţa ca prin ochii lui Dumnezeu, în chip global. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar drama noastră individuală; trăim în noi înşine tragedia omenirii întregi, drama istoriei sale dintru începuturile vremilor. În Hristos conştiinţa noastră se lărgeşte, viaţa noastră devine nemărginită. În porunca «iubeşte pre aproapele tău ca însuţi pre tine», acest «ca însuţi pre tine» trebuie înţeles astfel: tot omul, «întregul Adam» este fiinţa mea. Împărăţia lui Hristos, scrie Sfântul Siluan, este a purta în inima noastră întregul univers şi pe însuşi Dumnezeu Făcătorul.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014