Dar ce să spun de credincioşii aceia care din dragoste de slavă deşartă sau din iubire de stăpânire grăiesc nedreptate spre înălţime (Ps. 72, 8), nişte orgolioşi ca Iannes şi Iambres (2 Tim. 3, 8), care se întrarmează, nu împotriva lui Moise, ci împotriva adevărului şi se ridică împotriva învăţăturii celei sănătoase?
Sau ce să mai spun de a treia ceată de credincioşi, care din pricina lipsei de învăţătură şi a obrăzniciei lor, urmare a lipsei de învăţătură, năvălesc buluc, ca porcii, asupra oricărei învăţături şi calcă în picioare frumoasele mărgăritare ale adevărului (Matei 7, 6)?
In sfârşit, ce să mai spun de toţi acei credincioşi, care n-au nici o idee proprie şi nici vreo concepţie bună sau rea despre Dumnezeu, care adună din toate învăţăturile şi de la toţi dascălii, ca din toate acestea să aleagă ce li se pare mai bun şi mai fără greşeală, bizuiţi pe puterea lor de judecată, ei care sunt nişte răi judecători ai adevărului ? Apoi, pentru că li se pare o altă învăţătură mai apropiată de adevăr, se îndreaptă spre aceea şi o şterg din minte şi calcă în picioare orice învăţătură de mai înainte; schimbă mulţi dascăli şi aruncă cu uşurinţă, cum ai arunca praful în vânt, multe învăţături, iar la urmă, obosiţi şi la auz şi la minte – ce prostie ! -, pun deopotrivă la îndoială orice învăţătură, îşi fac o concepţie greşită şi încep să batjocorească şi să dispreţuiască credinţa noastră, spunând că-i nesigură şi că n-are nimic sănătos; judecă fără cap învăţătura noastră după învăţătorii pe care i-au ascultat, întocmai ca cei cu ochii bolnavi sau ca cei cu urechile astupate, care critică soarele sau sunetele, unii spunând că soarele este negru şi fără strălucire, iar alţii, că sunetele sunt fără viers şi tărie.
Pentru asta e mai uşor să scrii pentru întâia oară adevărul în suflet, ca pe o tăbliţă de ceară pe care nu s-a scris încă nimic, decât să scrii învăţătura dreptei credinţe peste ceea ce a fost scris, adică peste învăţăturile şi dogmele cele rele, pentru că se amestecă şi se încurcă cele scrise pe urmă cu cele scrise întâi. E drept că e mai bine să mergi pe un drum neted şi umblat decât pe unul neumblat şi plin de gropi şi e mai bine să ari un pământ pe care l-a brăzdat şi 1-a frământat plugul adeseori; dar e cu mult mai bine să scrii într-un suflet în care n-a fost săpată învăţătura cea rea şi nici n-au fost întipărite în adânc cuvintele răutăţii. Altfel, sufletul trebuie lucrat de două ori de scriitorul cel cinstitor de Dumnezeu: să şeargă mai întâi ce a fost scris mai înainte, apoi să scrie învăţăturile cele adevărate, care merită să rămână.
Atât de numeroase, şi în privinţa celorlalte patimi şi în privinţa învăţăturii înseşi, sunt chipurile şi semnele cele rele ale celui viclean! Atât de anevoioasă este munca preotului, a omului căruia i s-a încredinţat îndrumarea şi apărarea sufletelor ! Pe cele mai multe le-am lăsat la o parte, ca să nu vorbesc mai mult decât se cuvine.
Munca preotului este la fel cu munca unui om care ar încerca să conducă şi să îmblânzească o fiară cu multe feţe şi cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare, şi mai mari şi mai mici, şi mai domestice şi mai sălbatice. Negreşit grea i-ar fi munca acestui om şi nu mică lupta ca să stăpânească un animal cu o fire atât de neobişnuită- şi atât de ciudată, de vrme ce fiarele care intră în alcătuirea acestui animal nu preferă toate nici aceleaşi glasuri, nici aceeaşi hrană, nici aceleaşi mângâieri, nici aceleaşi fluierături, nici acelaşi fel de tratament, ci unora le place sau le displace una, altora alta, după firea şi deprinderea fiecăreia. Ce ar trebui să facă purtătorul de grijă al unui astfel de animal? Ce altceva decât ca ştiinţa cu ajutorul căreia conduce acest animal să fie multiplă şi variată! Ce altceva decât să dea fiecăreia din fiare îngrijirea potrivită cu firea ei, să o conducă bine şi să o păstreze sănătoasă! Tot aşa şi trupul acesta obştesc al Bisericii este alcătuit din oameni cu multe şi variate feluri de purtare şi de gândire, întocmai ca animalul alcătuit din mai multe animale deosebite ca fire între ele. De aceea preotul trebuie neapărat să fie simplu şi unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar şi multiform şi variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt destoinic si folositor tuturora.
Intr-adevăr, unii credincioşi, cei încă prunci la minte şi de curând întăriţi, după cum se spune, au nevoie să fie hrăniţi cu lapte, cu învăţături mai simple şi mai elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învăţăturii (Evr. 5, 12-13; 1 Cor. 3, 1-2). Dacă le dai o hrană mai presus de puterea lor, se simt strâmtarăţi şi îngreunaţi, pentru că mintea lor, ca şi trupurile copiilor, nu-i în stare să primească şi să asimileze învăţătura ce li se dă, ba poate că-şi mai şi vatămă puţina înţelegere ce-o aveau mai înainte.
Alţi credincioşi, dimpotrivă, au nevoie de învăţătura care se grăieşte celor desăvârşiţi (1 Cor. 2, 6); de o hrană mai substanţială şi mai tare, pentru că simţurile lor sunt destul de exercitate ca să deosebească adevărul de fals (Evr. 5, 14). Dacă aceştia ar fi alăptaţi cu lapte şi hrăniţi cu legume, cu o mâncare potrivită celor slabi (Rom. 14, 2), s-ar supăra. Şi pe bună dreptate, că nu s-ar mai întări după Hristos, nici n-ar mai creşte până la creşterea (Col. 2, 19) aceea vrednică de laudă, pe care o lucrează învăţătura care face bărbat desăvârşit pe cel hrănit cu hrană tare şi-1 duce la măsura vârstei celei duhovniceşti (Efes. 4, 13).
Cine-i în stare să facă faţă acestora? (2 Cor. 2, 16) Eu nu! Că nu sunt ca cei mulţi, ca să pot falsifica cuvântul adevărului (2 Cor. 2, 17) şi să amestec vinul cu apa (Isaia 1, 22), adică învăţătura care veseleşte inima omului (Ps. 103, 16) cu învăţătura cea multă, ieftină, josnică, fără putere şi răspândită în zadar, spre a câştiga ceva din vânzarea acestei învăţături falsificate! Nu sunt ca cei mulţi, ca să vorbesc celor ce vin la mine, unora una, altora alta, spre a fi pe placul tuturora, să fiu un ventriloc şi un grăitor în deşert, care-mi cultiv plăcerile proprii cu învăţături scoase din pământ şi apuse în pământ, ca să fiu lăudat cât mai mult de mulţime! Că mai cu seamă atunci am să mă păgubesc pe mine însumi şi am să mă pierd! Pentru că am să vărs sângele nevinovat al unor suflete nevinovate; suflete ce mi se vor cere din mâinile mele (Iez. 3, 20).
Ştiu că e mai bine să trec frânele din mâna mea în mâna altora mai meşteri, decât să fiu eu conducătorul nepriceput al altora. Ştiu că e mai bine să-mi plec urechea ascultătoare, decât să mişc limbă neştiutoare.
Aşa m-am sfătuit cu mine însumi. Şi poate nu cu un rău sfătuitor; iar de nu, măcar binevoitor. Şi am hotărât că, de vreme ce nu ştiu să conduc pe alţii, e mai bine să învăţ de la alţii ce trebuie să grăiesc şi să fac, decât să învăţ pe alţii, fiind neînvăţat. Aş fi mulţumit dacă, măcar la adânci bătrâneţi, mi-ar veni pe limbă cuvânt înţelept, ca să pot fi de folos unui suflet nou în dreapta credinţă. Că a încerca să înveţi pe alţii înainte de a fi tu destul de învăţat, să înveţi olăritul, după cum spune proverbul, făcând de-a dreptul oale, să înveţi tu adică dreapta credinţă atunci când înveţi pe alţii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc şi îndrăzneţ. Nebunesc, pentru că nu-ţi dai seama de neştiinţa ta; îndrăzneţ, pentru că cutezi să faci un lucru pe care ştii bine că nu-l ştii.
Cei mai înţelepţi dintre evrei spun că era o lege veche la evrei, lege foarte bună şi de toată lauda, ca să nu se dea oricărei vârste orice carte din Scriptură. Că spuneau ei: Nu-i de folos omului să citească la orice vârstă orice carte din Scriptură; că Scriptura nu poate fi înţeleasă îndată de oricine. înţelesul literal poate vătăma foarte mult pe mulţi. De aceea, acele cărţi ale Scripturii, al căror sens literal nu smintesc pe nimeni, erau îngăduite de la început tuturora şi erau de obşte; altele însă erau încredinţate numai celor care au trecut de douăzeci şi cinci de ani; în sfârşit, acelea care acoperă cu un limbaj de rând frumuseţea cea tainică erau încredinţate, ca o răsplată a dragostei lor de studiu şi a vieţii strălucite, numai celor curaţi, singurii pentru care înţelesul Scripturii se luminează şi se arată. Pentru că numai omul ajuns la această vârstă poate să se ridice deasupra sen-sului literal al Scripturii şi să se urce, aşa cum se cuvine, de la litera Scripturii la duhul ei.
La noi, creştinii, însă nu este nici un hotar între a învăţa pe altul şi a fi învăţat de altul, aşa cum au fost pietrele de altădată hotar între seminţiile de dincolo de Iordan şi de dincoace de Iordan (Iosua 4, 3-9), nici nu se ştie cui trebuie îngăduită îndatorirea de a învăţa şi cui îndatorirea de a primi învăţătură şi nici nu este o regulă după care să se constate capacitatea cuiva. La noi atât de mult s-a neglijat lucrul acesta, atât de mult s-au amestecat lucrurile şi stăm atât de prost, încât cei mai mulţi dintre noi, ca să nu zic toţi, aproape înainte de a ne fi ieşit primele fire de păr în barbă, pe când încă gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti, înainte chiar de a cunoaşte numele sfintelor cărţi, înainte de a cunoaşte caracterul Noului şi Vechiului Testament şi pe autorii lor – ca să nu spun înainte de a ne fi spălat de noroiul şi întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi -, la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile şi stăm atât de prost, că, dacă am învăţat două sau trei cuvinte de-ale credinţei, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau dacă cunoaştem puţin Psaltirea lui David sau dacă strângem bine în jurul trupului nostru mantaua de filosof sau dacă filosofăm numai până la brâu, luându-ne chip şi înfăţişare de dreaptă credinţă – vai cât suntem de demni şi cât suntem de deştepţi! Ce-i că suntem tineri ? Şi Samuel era sfânt chiar din scutece! (1 Regi 2, 12) – ei bine, îndată ne credem înţelepţi, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeieşti, ne credem întâii între cărturari şi legiuitori; ne numim pe noi înşine oameni cereşti şi cerem să ne spună oamenii: „Rabbi!”. Nu ne oprim deloc la litera Scripturii ! Toată Scriptura trebuie înţeleasă duhovniceşte! Visurile din ea, flecăreală goală ! Şi ne supărăm dacă nu suntem lăudaţi în gura mare.
Aşa grăiesc cei mai buni dintre noi şi cei mai curaţi la inimă! Dar să auzi ce grăiesc cei ce se cred mai înduhovniciţi şi mai de ispravă ! Ne osândesc în fel şi chip, de câte ori li se năzare, şi după ce ne pun la încercare, fără să ne folosească la ceva, se duc ferindu-se de tovărăşia noastră, ca de nişte oameni depărtaţi de dreapta credinţă.
Dacă aş întreba cu blândeţe pe unul din aceşti oameni – care se cred înţelepţi şi au pretenţia să înveţe pe
alţii -, mergând cu judecată din întrebare în întrebare:
– Spune-mi, minunate om, pui vreun preţ pe dans şi pe cântatul din fluier ?
– Mare, îmi va răspunde.
– Dar pe înţelepciune şi pe a fi înţelept, pe care le socotim ştiinţa celor dumnezeieşti şi omeneşti, pui vreun preţ ?
Şi-mi va răspunde afirmativ şi la această întrebare.
– Dar acum, spune-mi, care din ele este mai bună şi mai înaltă ? Dansul şi cântatul din fluier sunt mai bune şi mai înalte decât înţelepciunea, sau înţelepciunea cu mult mai mult decât altceva ?
Şi ştiu prea bine că-mi va răspunde că înţelepciunea e mai bună decât toate. Până aici aceşti oameni gândesc cu cap şi judecată. Dar să-i întrebăm mai departe:
– Oare pentru a învăţa dansul şi cântatul din fluier, n-ai nevoie de învăţătură şi ucenicie ? N-ai nevoie, oare, pe lângă asta de timp mult, de muncă istovitoare şi de dese sudori ? N-ai nevoie, oare, uneori să-ţi plăteşti lecţiile ? N-ai nevoie de oameni care să te ducă la profesori ? N-ai nevoie oare de călătorii îndepărtate şi de alte multe lucruri dintre care pe unele trebuie să le faci, iar pe altele să le înduri, ca să deprinzi dansul sau cântatul din fluier? Dar înţelepciunea – care este în fruntea tuturora, care are strânse în ea toate bunătăţile, încât însuşi Dumnezeu se bucură când aude că e numit mai mult cu acest nume decât cu altul, căci Dumnezeu are multe nume -, dar înţelepciunea să o socotim o ştiinţă aşa de uşoară şi la îndemâna oricui, că e de ajuns să voieşti numai, ca să fii înţelept ? Asta-i culmea neştiinţei!
Dacă am spune aceste cuvinte acestor oameni, care se cred înţelepţi şi au pretenţia să înveţe pe alţii, şi dacă am încerca să-i îndepărtăm încetul cu încetul de la rătăcirea lor sau dacă ar face asta un alt om, unul din oamenii cu adevărat învăţaţi şi pricepuţi, aflaţi că ar semăna pe piatră (Luca 8, 6) şi ar grăi unor urechi surde!
Nici atât de înţelepţi nu sunt, ca să-şi cunoască lipsa lor de învăţătură! Mi se pare că este bine să spun despre ei cuvântul lui Solomon: „Este o răutate, pe care am vâzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept” (Pilde 26, 12). Dar mai mare răutate decât asta este să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti neînvătat si nici nu-ţi dai seama de asta !
Boala asta, de a te crede învăţat când nu eşti, este vrednică de lacrimi şi de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că ştiu bine că pretenţia aceasta îţi pierde şi bruma de învăţătură ce-o mai ai, iar umbletul după slava deşartă este pentru om mare piedică în calea virtuţii.
Numai unul ca Petru sau ca Pavel poate vindeca şi opri boala aceasta! Numai unul ca aceşti mari ucenici ai lui Hristos, care au luat şi harul vindecărilor o dată cu puterea de a conduce pe credincioşi cu cuvântul şi cu fapta, care s-au făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească (1 Cor. 9, 22). în ce ne priveşte pe noi ceilalţi, mare lucru dacă ne lăsăm bine conduşi şi păstoriţi de cei cărora li s-a încredinţat vindecarea unor astfel de boli şi ocârmuirea credincioşilor.
Sf. Grigorie din Nazianz
Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, “Despre preotie”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004