Despre Duh ne spune Mântuitorul, numindu-L Mîngîietorul: „Când Eu voi trimite pe Mângâietorul, când El va veni, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16, 8).
Mă voi opri la primul cuvânt şi anume că Duhul lui Dumnezeu vădește lumea de păcat.
Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Primind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoției. Dar a te spovedi preotului nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina împărtășaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt un păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: „Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenie”? Oare nu toţi sfinţii au spus: „Eu sunt păcătos; eu sînt cel mai mare păcătos”? Aceasta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar cînd făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.
Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-i păcătos, cum spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi, ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osîndim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osîndirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osîndit pe el.
Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat, mă învaţă să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: „Doamne, toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuiește şi nu ne lăsa pe noi în întuneric”. Şi aşa, în loc să osândim, în loc să se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele, devenim ca Dumnezeu, Care este milostiv şi de la Care aşteptăm milostivire. Şi atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt Se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul Se va coborî în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu rugăciune la el.
Duhul lui Hristos este Duhul adevărului. Când noi trăim în Duh şi când primim mărturia Duhului, primim şi adevărul şi, atunci când omul recunoaşte cu durere că este păcătos, că este mai rău decât toţi păcătoşii, aşa cum au spus sfinţii, atunci se află în adevăr şi adevărul trăieşte în inima sa şi i-o îndulceşte cu îndulcire dumnezeiască. Atunci rugăciunea noastră poate să curgă zi şi noapte. De ce? Pentru că primim vădirea Duhului şi trăim în adevăr. Dumnezeu este Duh şi Duhul lui Dumnezeu Se sălăşluieşte în om. Dumnezeu este adevăr şi omul devine adevăr. Şi Dacă trăim în Duh şi Duhul lui Dumnezeu trăieşte în noi, iar Duhul lui Dumnezeu este veşnicie. Şi pentru că Adevărul lui Dumnezeu trăieşte în noi şi adevărul lui Dumnezeu este însuşi Hristos, atunci, în Hristos, omul devine adevăr şi se aseamănă cu Dumnezeu.
Deci, să rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze taina aceasta, căci numai Dumnezeu o poate lumina, nu cuvintele mele.
Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 70-72