În viaţa unor oameni, cari s’au distins printr-o activitate prodigioasă pe terenul binelui obştesc, sunt anumite momente când se impune a se face un popas cât de mic, pentru a arunca o privire scrutătoare înapoi şi a scoate din arhiva trecutului faptele mai importante, spre a le prezenta în faţa opiniei publice ca o pildă si un îndemn.
Un asemenea moment în viaţa P. S. Episcop Dionisie, a fost ziua de 15 Noembrie, când printr’o fericită întâmplare, în anul acesta, s’au împlinit mai multe date jubiliare, cari trebuiau să fie scoase la suprafaţa zilei şi sărbătorite într’un cadru cât mai solemn, pentrucă P. S. Sa, pe drept cuvânt, este figura cea mai reprezentativă a Basarabiei.
Bineînţeles, că mi-ar fi fost cu neputinţă, ca în cadrele articolului de faţă să cuprind toată activitatea desfăşurată de ilustrul jubiliar, pe toate tărâmurile vieţii obşteşti din Basarabia, sub variatele ei aspecte.
De aceia, mă voiu mărgini de a scoate în evidenţă, numai câteva crâmpee din realizările P. S. Episcop Dionisie pe terenul edilitar, în calitate de Episcop eparhiot al Eparhiei noastre, adică dela primăvara anului 1934 şi până în prezent.
Orfelinatul Eparhial.
După o perioadă de încordare şi de mari frământări pentru Eparhia noastră, cari au găsit un larg ecou în întreaga ţară; perioadă plină de speranţe timide şi tristeţe, care a precedat actul confirmării alegerii a P. S. Episcop Dionisie, iată că vine în sfârşit ziua mult aşteptată, când P. S. Sa înconjurat de Sfetnicii Tronului şi Înalţi Chiriarhi, precum şi mulţime mare de credincioşi, păşeşte triumfător în oraşul Ismail, pentru a fi instalat.
Prin aceasta se pune începutul unei ere noui pentru Eparhia noastră, ale cărei roade bogate n’au întârziat a se arăta în toată grandoarea tor.
Trebuia să vină un om de talia P. S. Episcop Dionisie, plin de iniţiative creatoare, cu perspective largi, şi deşi trecut cu vârsta, de o energie rară, inepuizabilă, — pentru ca să dinamizeze totul din jurul său, şi să pue în mişcare forţele creatoare din Eparhia noastră, cari zăceau pân’acum în stare latentă.
Prima Adunare Eparhială (sesiunea 1934) prezidată de P. S. Episcop Dionisie, în calitate de Episcop titular, prin multiplele sale hotărâri de o importanţă capitală, şi în deosebi prin propunerea P. S. Chiriarh—de o a se înfiinţa la Ismail un Orfelinat Eparhial -va rămâne desigur istorică în analele Eparhiei noastre.
Poate pe atunci, mulţi nu şi au dat bine seama de sublimitatea şi valoarea covârşitoare a acestei propuneri, care venea ca o poruncă tainică, articulată de gura bunului Vlădica, să reaşeze Biserica creştină în rolul ei de odinioară,—de mamă a tuturor suferinzilor şi a desmoşteniţilor soartei. Timpul cât se poate de scurt, a venit să ilustreze cu prisosinţă aceasta, spulberând multe îndoeli şi entuziasmând pe toţi pentru această prea frumoasă operă de asistenţă socială, înfăptuită printr’un cuvânt magic al P. S. Chiriarh, şi care este în continuă desvoltare în conformitate cu posibilităţile materiale ale Eparhiei.
În vara anului 1934, cu modestele sume votate de Adunarea Eparhială şi complectate prin donaţiunile bunilor creştini, se cumpără o casă modestă, care se amenajează şi se înzestrează cu tot utilajul necesar unei atari instituţii. În toamna aceluiaşi an „Orfelinatul Episcop Dionisie”, (căci aşa l’a botezat Adunarea Eparhială) î-şi deschide larg porţile pentru copii orfani din Eparhie. La început numărul copiilor a fost de 7 şi apoi a crescut într’una, pentru ca astăzi să ajungă la 22 suflete, din cari 2 în anul acesta au intrat la Seminar, spre cea mai mare bucurie a P. S. Episcop Dionisie.
Orfelinatul este întreţinut din cotizaţiile fixe ale tuturor clericilor din Eparhie, cari î-şi pot face din aceasta un titlu de onoare,—şi din ofrandele benevole ale credincioşilor fie în bani, fie în natură.
Orfanii primesc aci o îngrijire aleasă şi o educaţie profund creştină şi naţională, sub conducerea unui grup de călugăriţe, bine pregătire pentru aceasta.
Lucrurile acestea au fost consemnate în cartea de aur a Orfelinatului de către multe persoane marcante dela centru, cari au rămas încântate de cele constatate, fixându-şi impresiile în termeni cât se poate de elogioşi.
Dar timpul a trecut, şi numărul copiilor adăpostiţi în orfelinat crescând într’una, a ajuns la un moment dat să depăşească capacitatea clădirii. Iar cereri noui, cari meritau sa fie satisfăcute cu orice chip, — veneau mereu. Faţă de această situaţie P. S. Episcop hotărăşte a se mări orfelinatul, prin adăogirea unei aripi noui. Din rezervele băneşti blocate la Consiliul Eparhial pe seama Orfelinatului şi cu un ajutor bănesc din partea Ministerului Sănătăţii, prin luna iunie a.c. se pune temelia clădirii proectate.
Datorită supravegherei de aproape a lucrărilor de construcţie de către P. S. Episcop Dionisie, care secondat de Păr. Consilier Ic. St. V. Constantinov, a urmărit cărămidă cu cărămidă ridicarea zidăriei,—clădirea este astăzi complect terminată, gata să ocrotească încă câteva zeci de orfani. Dar ştim, că intenţiile P. S. Chiriarh în legătură cu orfelinatul, nu se opresc aci. P. S. Sa intenţionează să înfiinţeze pe lângă orfelinat o şcoală, deocamdată cu un singur post pentru educaţia şi instrucţia copiilor. A şi vorbit în chestiunea aceasta cu D-l Rezident Regal—V. Cădere, care l’a asigurat de toată solicitudinea. Mai ştim încă o dorinţă ascunsă a P. S. Sale, nemărturisită încă: de a construi pe lângă orfelinat o capelă, cât de modestă, unde copiii să se deprindă cu cele religioase. Şi avem o convingere nestrămutată, că aceste gânduri sfinte, după cum a fost sfântă şi intenţia, care a prezidat la înfiinţarea acestui orfelinat,—vor fi realizate’ pentrucă gândurile P. S. Episcop n’au fost nici odată despărţite de fapte, iar ajutorul lui Dumnezeu nu va întârzia a se revărsa asupra unei opere atât de măreţe.
Biserica Episcopală.
Pe lângă palatul episcopal din or. Ismail a existat o capelă modestă, în care se făceau slujbe zilnice după rânduiala mănăstirii. Capela aceasta era prea mică, joasă, întunecoasă, aşezată nepotrivit, aşa încât nu răspundea nici pe departe cerinţelor pentru cari a fost zidită, mai ales că se afla şi pe lângă reşedinţa episcopală, unde vin mereu mulţi vizitatori străini. Şi atunci P. S. Episcop Dionisie î-şi pune în gând să modifice, întru câtva, planul capelei, să-i adaoge cupolă, s’o lungească până’n stradă, pentru ca să-i dea în general un aspect de biserică. De multe ori l’am văzut pe P. S. Sa cu metrul în mână, măsurând terenul şi făcând diferite calcule pe hârtie. Şi de fiecare dată, dimensiunile bisericii în proecţie creşteau într’una, detaliile se complectau, până când către sfârşitul iernei, s’au concretizat într’un plan de biserică frumoasă, în stil curat moldovenesc, dar cu un deviz care depăşea milionul. Vine Adunarea Eparhială, sesiunea 1935, care cu entuziasm îmbrăţişează propunerea P. S. Episcop, prevăzând în bugetul eparhial o subvenţie importantă pentru construcţia bisericii în proecţie. Tot atunci într’un cadru impunător, se pune temelia nouei biserici şi lucrările pornesc cu înfrigurare. Dar n’au putut avansa prea mult din cauza lipsei de fonduri. Tocmai în momentele acestea cele mai critice, când lucrările trebuiau să fie întrerupte din lipsa de material, soseşte la Ismail D-l V. Antonescu, pe atunci Ministrul Finanţelor. În vizita pe care a făcut’o P. S. Episcop, D. Sa s’a interesat de aproape de mersul lucrărilor şi văzând greutăţile în cari se sbate P. S. Sa, a promis un ajutor în suma de lei 200,000 lei, care peste o săptămână a şi fost ordonanţată. Cu subvenţia aceasta importantă, cu ajutoarele acordate de instituţiile locale şi cu fondurile realizate din lansarea listelor de subscripţie prin întreaga Eparhie, biserica a fost gata către sfârşitul toamnei, iar la 15 Decembrie 1935, după 5 luni de la punerea pietrei fundamentale, a fost sfinţită cu un fast deosebit. Dar P. S. Episcop nu se opreşte aci. ÎI frământă acum gândul, ca biserica să fie împodobită în interior cu pictură murală. În acest scop începe să cerceteze albumele de pictură veche bisericească, pentru a alege modele potrivite şi motive ornamentale corespunzătoare, fixând şi locurile pe pereţii bisericii unde să fie pictate. Lucrarea aceasta fină, fiind încredinţată unor pictori iscusiţi, s’a executat într’un timp destul de scurt, în condiţiuni tehnice superioare, şi ceea ce este mai important, că cu toată variaţia modelelor şi a motivelor ornamentale, s’a reuşit a se păstra în întregime caracterul de ansamblu al picturii. Astăzi biserica episcopală se prezintă ca un adevărat monument de artă şi din punct de vedere arhitectotonic şi din punct de vedere pictural, fiind singura biserică din or. Ismail, construită în stil curat moldovenesc, având şi un plan specific. Vreau să menţionez în treacăt, că tot în vara anului 1935, odată cu construcţia bisericii episcopale din or. Ismail, P. S. Episcop a condus efectiv şi construcţia bisericii noui din com. Soceteni jud. Lăpuşna, pe care s’a legat cu cuget s’o ridice încă înainte de a veni Episcop în Eparhia noastră. Tot dela aceste construcţii se trage şi rana de pe piciorul P. S. Sale pricinuită de o cărămidă căzută de pe zidărie şi care astăzi prilejueşte atâtea neplăceri şi suferinţe P. S. Chiriarh.
Atelierele dela Mănăstirea Borisauca.
După cum ne este prea bine cunoscut, după războiu, datorită unor împrejurări specifice şi din lipsa de norme speciale, — comerţul cu icoanele a ajuns aproape în întregime în mâinile ovreilor. Faptul acesta n’a putut aduce decât consecinţe cât se poate de dureroase, contribuind în mare măsură la profanarea cultului Sf. Icoane. Şi e firesc, pentru că icoanele acestea fiind lucrate de oameni nepregătiţi, la întâmplare, fără respectarea anumitor regule iconografice, în loc de sentimente religioase nu puteau să deştepte decât râs şi batjocură. Pe lângă aceasta, dacă vom lua în seamă şi condiţiunile de desfacere a icoanelor, când ele erau aşezate de multe ori lângă butii cu gaz, sau cutii cu scrumbii,—e dela sine înţeles, că se impunea în mod imperativ luarea unor măsuri energice şi neîntârziate pentru salvarea prestigiului Sf. Icoane, grav compromis. Constatările acestea triste fiind aduse la cunoştinţa P. S. Episcop, au provocat o serie de măsuri, menite să rezolve definitiv şi pe baze sănătoase problema aceasta atât de importantă.
În primul rând, s’au înfiinţat două ateliere modeste de pictură bisericească: unul pe lângă orfelinatul eparhial din Ismail, unde icoanele se pictau de călugăriţele, conducătoare ale orfelinatului bune specialiste în materie, şi altul la Mănăstirea Borisauca,—de fapt existent mai de mult, organizat de maica stareţa Aglaida Luchian (acum răposată), o maestră în toată puterea cuvântului, — şi acum, acest atelier fiind pus pe baze mai largi.
Pe lângă aceasta, secţia economică a Consiliului Eparhial a organizat un atelier pus sub conducerea unui om cunoscător, unde se confecţionau şi se confecţionează icoane în stil popular, eftine, dar lucrate cu mult gust, tocmai aşa cum îi place poporului şi numai după modelele aprobate de Sf. Sinod.
Aceste măsuri energice luate la timp şi fără menajamente, au adus rezultate dintre cele mai salutare. Totuşi P. S. Episcop a socotit, că prin aceste măsuri problema n’a fost încă rezolvată în mod definitiv, şi în orice caz nu tocmai în cadrul vederilor P. S. Sale, care s’a deprins toate să le facă cu temeiu,- şi de acea merge cu planurile sale mult mai departe, peste aşteptările tuturor. În anul 1936, la serbarea hramului dela mănăstirea Borisauca (6 August), P. S. Episcop Dionisie, profitând de prezenţa mai multor protopopi din apropiere, face o propunere, ca toate protopopiile din Eparhie să contribue cu câte o sumă de 5.000 lei, pentru construcţia atelierelor de pictură bisericească şi ţesătorie naţională pe lângă mănăstirea Borisauca, care să fie puse sub conducerea iscusită a Maicei Stareţe Aglaida, specialistă în materie, ca una ce a terminat şcoala de pictură din Petrograd. Apelul a găsit răsunetul cuvenit, dat fiind scopul frumos care se urmărea. Cu banii aceştia, cu modestele economii ale mănăstirii şi cu ajutoarele căpătate dela Eparhie şi economatul casei episcopale, — clădirea proectată se pune îndată în construcţie, după un plan bine studiat, alcătuit personal de P. S. Episcop Dionisie, în perfectă concordanţă cu cerinţele viitoarelor ateliere. În anul acesta atelierele au fost sfinţite de însuşi iniţiatorul înfiinţării lor — P. S. Chiriarh, cu prilejul zilei hramului mănăstirii.
Este o clădire monumentală, aşezată în partea cea mai ridicată din curtea mănăstirii, prevăzută cu 2 camere spaţioase şi luminoase, destinate atelierelor, un coridor sticlat în toată lungimea clădirii şi mai multe chilii pentru traiul călugăriţelor, cari vor lucra în aceste ateliere.
Prin înfiinţarea acestor ateliere, P. S. Episcop urmăreşte: 1) scoaterea definitivă a comerţului de icoane din mâinile ovreilor şi în general a tuturor intruşilor, şi monopolizarea lui de Biserică; 2) păstrarea intactă a iconografiei bisericeşti, conform tradiţiei curat ortodoxe şi păzirea ei de influenţe străine, cari aci se simt foarte pronunţat, mai ales din partea lipovenilor; 3) desvoltarea şi redeşteptarea în popor a gustului pentru portul şi ţesăturile naţionale, dispărute cu desăvârşire de pe aceste meleaguri. Funcţionarea acestor ateliere sub conducerea pricepută a Maicei Stareţe Maria, care este o urmaşa vrednică a răposatei stareţe Aglaida, prezintă o chezăşie temeinică, că aceste două instituţii tinere şi de importanţă capitală, vor răspunde în întregime aşteptărilor legate de ele.
Chilii pentru călugări.
Pe lângă casa episcopală din Ismail, a existat încă de pe timpul Episcopului Melhisedec, o clădire specială pentru locuinţa călugărilor, slujitori la biserica Episcopală. Clădirea aceasta mică, joasă, întunecoasă, plină de igrasie şi datorită vechimei ajunsă în stăpânirea ruinei sigure, era tot ce poate fi mai insalubru şi în orice caz inaptă pentru un trai, cât de modest. Şi îndreptarea situaţiei a venit tot dela P. S. Episcop Dionisie. Ca un adevărat părinte sufletesc, care veghează cu dragoste asupra fiilor săi, P. S. Sa a cunoscut mai de mult lipsa aceasta simţitoare şi atunci când mijloacele materiale au permis, a pornit imediat la remedierea situaţiei.
Astfel, în primăvara anului 1937 se pune temelia nouei clădiri destinată locuinţei călugărilor, din economiile realizate de casa episcopală. Construirea ei sub supravegherea cea mai apropiată a P. S. Episcop, după indicaţiile şi planul întocmit tot de P. S. Sa, a avut ca efect, că lucrările au mers într’un tempo accelerat, aşa că până’n toamna aceluiaşi an, clădirea a fost gata, sfinţită şi pusă la dispoziţia fraţilor călugări. Este o clădire impunătoare, prevăzută cu chilii spaţioase şi luminoase, care oferă călugărilor un trai în condiţiuni cât se poate de igienice.
Tot aici, în câteva încăperi libere, este instalat şi Muzeul Eparhial „N. Iorga“.
Tot în vara anului curent, din iniţiativa P. S. Episcop Dionisie, s’a pornit construcţia unei case pentru călugăriţele dela schitul Alexandreni, iar la casa episcopală din Ismail, s’a făcut o reparaţie radicală.
Am redat, în ordinea cronologică, înfăptuirile P. S. Episcop Dionisie pe terenul edilitar, realizate în curs de 4 ani. În expunerea mea n’am stăruit prea mult asupra detaliilor, căci nu acesta mi-a fost scopul, ci am căutat să evidenţiez acea energie nesecată, pătrunsă de un neastâmpăr tineresc fără seamăn, care clocoteşte în persoana P. S. Episcop Dionisie, căutând mereu o revărsare creatoare în afară. Este rezultatul unei vieţi petrecute în muncă continuă, ridicată la rangul de cult, „Ora et labora“ —vechiul dicton latinesc a fost aplicat în întregime de P. S. Sa, care în muncă creatoare şi-a regăsit întotdeauna echilibrul sufletesc, iar în rugăciune, – deslegare la toate nedumeririle şi întrebările sufleteşti.
Dacă aţi observat, în aceşti 4 ani, nici o vară n’a fost pierdută în zadar. Tot, dar absolut tot timpul favorabil a fost utilizat pentru opere de construcţie, care astăzi se ridică mândre, fiecare cu rostul ei folositor, — ca o mărturie concretă a vredniciei iniţiatorului şi înfăptuitorului lor.
Dar ceea ce î-mi pare uimitor, este faptul, că P. S. Sa, renunţând la liniştea şi comoditatea cea mai obişnuită, la cari ar avea tot dreptul şi după situaţia sa socială şi după vârsta sa patriarhală — nelipsită şi de unele suferinţi inerente vârstei, — preferă să petreacă timpul într’o vecinică activitate febrilă, care în loc să-l consume, îl înviorează, îi sporeşte forţele, îi ridică moralul, şi-l inspiră pentru alte înfăptuiri.
Din muncă, P. S. Sa şi-a făcut un crez statornic, încă din anii copilăriei, de pe când se afla la Bardar şi pe care (crez) l’a urmat cu credincioşie şi la Suruceni, şi-l urmează şi la Ismail, indiferent de treptele şi rangurile onorifice prin care a trecut.
De muncă nu s’a ruşinat niciodată. De aceia de multe ori putea fi văzut pe la depozitele de cherestea, alegând materialul lemnos pentru construcţii; cercetând temelia, dacă este bine pusă şi dacă are adâncime necesară, sau examinând căpriorile acoperişului, dacă sunt bine legate. Fără ca această situaţie să ştirbească câtuşi de puţin din demnitatea lui de Episcop. Este şi aceasta o frumoasă calitate.
Mă gândesc acum şi la altă latură a problemei. Pe lângă valoarea intrinsecă a înfăptuirilor realizate de P. S. Episcop, ele au avut şi o altă importanţă, poate mult mai mare, de a fi servit ca stimulent pentru toţi preoţii din Eparhie.
Aşa că astăzi, fără impuneri prea drastice şi numai prin îndemnul pildei vii, întreaga Eparhie se prezintă ca un adevărat şantier, în care se lucrează cu înfrigurare, pentru înlăturarea lacunelor formate în decursul vremii. Se construesc biserici noui, cele vechi se repară,—peste tot se simte o mişcare nouă, o lucrare vie şi creatoare, care se încadrează de minune în ritmul cel nou al vieţii de Stat, inaugurat de M. Sa Regele Carol II.
Puterea exemplului viu a biruit şi a provocat atâtea îmbunătăţiri simţitoare. De aceia acum, la acest popas de 70 de ani, pe care-l face P. S. Episcop Dionisie, în urma unui drum anevoios în continuă urcare,—sufletul î-mi este inundat de valuri de amintiri, din cari se desprind atâtea învăţăminte nepreţuite şi îndemnuri vii, în special pentru tineret.
P. S. Episcop Dionisie, prin puterea exemplului vieţii sale, este şi va rămâne pentru noi, cel mai mare învăţător în marea şi greaua şcoală a vieţii. De aceia astăzi, nu pot scăpa fericitul prilej, de a ura P. S. Episcop Dionisie, sincer şi cu toată căldura sufletului meu tineresc,—viaţă lungă, plină de sănătate, iar aceşti 70 de ani, pe care î-i împlineşte astăzi, să-i fie, cu adevărat numai un popas, în anii cei mulţi din viitor, pentru binele şi prosperitatea Eparhiei noastre.
Protodiacon I. Belodanov