Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Să vrei. Nu mă ia nimeni în seamă cu asta, dar să faci exerciţiul! Să-ţi exprimi voinţa, s-o strigi cu gura mare: Vreau cutare! “Vreau să-mi iubesc soacra!“, de exemplu. Când am întrebat-o pe respectiva dacă vrea să-şi iubească soacra, n-a spus nici da, nici nu, ci: “Dacă ar fi altfel…” Înţelegeţi? Păi toţi am iubi lumea asta dacă ar fi altfel!
Dar ştiţi că spun Părinţii: Dai voinţă, iei putere. Vrerea nu e un lucru greu în fond! Doar exprimi că vrei, nu faci nimic. Dar e importantă expresia voinţei! Noi suntem sub presiunea unei lumi care s-a amăgit că cel mai important lucru din viaţă noastră, dragostea, este, de fapt, o chimie instinctuală şi necontrolată. Că vine de la sine sau nu vine de la sine. Că eu, om cu capul pe umeri, care ştiu, fac sau fac, mă duc sau nu mă duc, care pot decide, dragostea n-o pot controla. Ei, nu! Din moment ce Mântuitorul ne porunceşte să ne iubim unii pe alţii, înseamnă că şi dragostea este un act voluntar! Înseamnă că eu pot să vreau să iubesc şi să ajung să iubesc. Deci eu, dacă devin foarte urâcios, m-am silnicit faţă de soţul sau soţia mea. Nu ştiu dacă se întâmplă şi la Iaşi, dar la Bucureşti foarte des se întâmplă, foarte frecvent. Ei, afli de la Mântuitorul Hristos că poţi să-l iubeşti pe soţul tău, că poate să-ţi crească dragostea pentru soţul tău sau pentru soţia ta. Nu v-ar surâde această chestiune? Să vă spună Hristos: “Poţi să-l iubeşti pe soţul tău sau pe soţia ta, dacă vrei! Trebuie să vrei!” Când le pun întrebarea la spovedanie, ei spun: “Dacă ar fi altfel…” Dar Dumnezeu ne iubeşte pentru că suntem buni? Nu! Ci pentru că El este bun şi iubitor! Ce-ar fi să fie condiţionată dragostea Lui de starea noastră? Ar fi un Dumnezeu neputincios, n-ar mai putea iubi pe nimeni, că n-ar avea pe cine. Ei, aceeaşi putere pe care o are El, Care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi ploaia, de asemenea, a dat-o şi omului; putem să iubim, dacă vrem! Şi când vrem, şi pe cine vrem! Asta e esenţial. Dar trebuie să facem exerciţiul acesta cu voinţa. Şi, dacă ne constatăm neputinţa, păi tocmai asta vrea bunul Dumnezeu! Că vei constata neputinţa şi vei vedea că tu nu-l iubeşti pe celălalt, nu celălalt nu te iubeşte pe tine, cum reproşezi tu. Şi te deschizi bunului Dumnezeu şi ceri să-ţi dea putere să iubeşti!
Ne-am aşezat într-o logică ce nu este a lui Dumnezeu şi nu este a credinţei şi nu este a făpturii făcute de Dumnezeu, ci este una lumească: logica îndreptăţirii de sine, care este opusă logicii căinţei, conștiinței neputinţei şi limitelor şi păcatelor, a deschiderii spre bunul Dumnezeu. Şi măcar exerciţiul să-l facem! Putem să obţinem de la celălalt tot ce vrem, dar niciodată nu vom obţine de la el revendicând, adică întemeind cererea pe dreptatea noastră, cum că “Tu trebuie să-mi dai, că eşti soţul meu/soţia mea, deci am dreptate!“ Şi în asta se vede că Dumnezeu nu a făcut omul în logica asta a îndreptăţirii de sine, ci în logica iubirii!
Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat, fiindcă îl bagă în logica comerţului, a negoţului, care nu are ce căuta în relaţia de dragoste. Dar poţi să cerşeşti, însă! Ceea ce înseamnă altceva! Cum Îi cerşim noi lui Dumnezeu. Păi cu Dumnezeu ne revendicăm drepturi? Când zicem Doamne, miluieşte de trei ori şi de 40 de ori şi iar, toată ziua, şi toată seara, îi cerem drepturi? Milă! Ne milogim! Cerşim! Cerşetorul nu are niciun drept. Toate sunt la celălalt, el e nimic. Asta e postura în care primim şi de la celălalt, dacă cerşim. Aţi văzut cum schimbă numai un “te rog frumos“, dar sincer, nu convenţional, schimbă totul. Dar dacă-i ceri pentru că e dator, n-ai nicio şansă. Şi asta demonstrează că ne-a făcut Dumnezeu în logica asta, a iubirii, de unde şi pocăinţa, de unde şi lipsa judecării celuilalt etc.
Şi ce frumos ar fi să arătăm noi lumii acest mod de a vieţui. Nu vi se pare că lumea nu e mişcată de noi? Vânturăm vorbe de dimineaţa până seara, în logica îndreptăţirii de sine. Deschideţi presa sau radioul şi veţi vedea că ne întrecem în laude cu ceilalţi. Dacă nici lauda nu-i îndreptăţire de sine, ce este? Cu bilanţuri, cu înfăptuiri şi aşa mai departe. Neputincioşi. Dacă am spune: “Doamne, ce neputincioşi suntem şi noi ne lăudăm, ca ceilalţi…”, am câştiga.
Să plinească Dumnezeu toate lipsurile.
Pr. Constantin Coman, Conferința „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal,” 28 Noiembrie 2017