R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să vă mai întreb ceva. 10.000 de talanţi faţă de 100 de dinari, m-am uitat într-o arheologie biblică, este o diferenţă enormă. Nu ştiu dacă am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca şi cum mi se iartă o datorie de 750 de lei şi eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred că aşa este. Lucrurile, desigur, sunt puse într-o parabolă, dar se poate întâmpla lucrul acesta? Dumnezeu exagerează oarecum ca să ne facă să înţelegem ce?
Pr. Coman: Aici trebuie spuse câteva cuvinte despre limbajul biblic în general. Acesta nu are obsesia exactităţii cifrelor, aşa cum o avem noi. Iată, dumneavoastră v-aţi dus cu mintea imediat la calcularea diferenţelor dintre cele două sume. Preocuparea pentru dimensiunile exacte ale mărimilor despre care vorbim o are cultura noastră, aş zice cultura materialistă. Pentru limbajul biblic, important este mesajul, sensul lucrurilor. În cazul nostru, trebuie pusă în evidenţă atitudinea datornicului nemilostiv prin contrast cât mai mare între suma cu care era el dator şi-i fusese iertată şi suma cu care îi era cineva datornic şi pe care el nu a putut-o ierta. Când ne aflăm cu faţa spre Dumnezeu ca datornici, nu încetăm a cere iertarea datoriei şi milostivire, când ne întoarcem, însă, cu faţa spre semenii noştri, uitam postura de datornic cu care s-a făcut mila şi devenim executanţi nemiloşi ai datornicilor noştri. Este, aşadar, suficient să constatăm că avem de-a face cu o sumă foarte mare, pe de o parte, şi cu o sumă foarte mică, de cealaltă parte. Nu cred că este productiv să începem să calculăm şi chiar să facem echivalentul în aur, pentru a putea să înţeleagă omul de astăzi exact despre ce sume era vorba, aşa cum am văzut recent într-o predică pe această temă, publicată în presa noastră bisericească.
Dar să revenim la conţinutul parabolei. Aici este reflectată o situaţie frecvent întâlnită. Omul nu se poate aşeza în pielea celuilalt. Este o foarte mare defecţiune, care generează foarte mari conflicte în această lume, începând de la relaţia dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre colegi, dintre superiori şi subalterni. Îi este foarte greu omului a se aşeza în situaţia celuilalt, rămânând în acelaşi timp şi în postura sa. Dacă nu intri în pielea celuilalt, nu poţi să-l înţelegi şi nu poţi să ai faţă de el o atitudine corectă. Când a fost el datornic, s-a aşezat în postura de a cere milostenie, umilindu-se. Când a trecut în postura de creditor şi a avut în faţa lui un datornic, a uitat instantaneu postura de datornic. Este o atitudine egoistă, egocentrică. De fiecare dată, în orice situaţie, eu şi problemele mele mă interesează. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Când situaţia mea mi-o cere, devin cerşetor, şi iarăşi, când situaţia mea mi-o cere, devin stăpân nemilos. În contrast cu datornicul nemilostiv, avem exemplul stăpânului dintâi, care nu ţine seama de interesul său, ci are capacitatea să se pună în situaţia disperată a datornicului şi să-i ierte datoria.
Eu, ca preot şi ca duhovnic şi ca om vieţuitor în această societate mai mult sau mai puţin fericită, constat că aceasta disfuncţie – adică a nu putea sau a nu vrea să te pui în situaţia celuilalt – este una dintre cele mai frecvente cauze ale marasmului moral în care ne aflăm. Dacă ne-am aşeza în pielea celuilalt, am fi mult mai înţelegători cu el. Când eşti părinte nu te poţi aşeza în postura copilului sau refuzi să o faci; când eşti şef, nu te poţi aşeza în postura subalternului tău, când eşti bărbat nu te poţi aşeza în postura femeii, sau invers; când eşti soţ nu te poţi aşeza în postura soţiei, sau când eşti soţie nu te poţi aşeza în pielea bărbatului. Este o neputinţă şi o slăbiciune foarte mare, care se întemeiază şi ea ca toate neputinţele şi slăbiciunile noastre în egoismul nostru, în îndreptăţirea de sine, în suficienţa de sine. Neputând să te aşezi în pielea celuilalt te îndreptăţeşti la nesfârşit pe tine, şi celuilalt nu-i dai nici un pic de dreptate. Ce dreptate să-i dai dacă nici nu-l iei în calcul?! El ştia că a împrumutat pe cineva, respectivul trebuia să-i întoarcă datoria. Punct. Ce se întâmplase înainte cu datoria sa era alt scenariu, alt film. Acest lucru este atât de frecvent, încât viciază profund viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane. De altfel, nu ar fi consumat Mântuitorul Hristos energie şi vorbe cu un lucru care nu ar fi fost esenţial. În Evanghelii sunt numai lucruri esenţiale, deşi noi nu le tratăm ca atare. Atitudinea datornicului nemilostiv este foarte răspândită. La fiecare pas vom descoperi oameni cărora li se iartă datorii de 10.000 de talanţi, dar care nu sunt în stare să ierte datorii de 100 de dinari.
Aş mai spune un singur cuvânt. Morala parabolei este una teologică, din moment ce se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi la datoriile semenilor noştri faţă de noi. Este un cuvânt tot al Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară pentru plata datoriei faţă de El, în măsură să şteargă toate datoriile noastre faţă de El, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii”(Omilii la Matei, pag. 709).”
din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010