Pornim meditația de astăzi de la o întrebare: cum ar fi lumea, cum ar fi viața noastră în general, dacă nu ar mai fi suferință, dacă n-ar mai fi boală, sărăcie, probleme în general?
Cred că ne e și teamă să ne imaginăm cum ar arăta o astfel de lume. Și poate dacă am îndrăzni să dăm un răspuns și am fi triumfaliști, am fi curajoși, am zice că ar fi foarte bine. Că ne este tare bine când nu suferim, când suntem sănătoși, când nu avem probleme. Cred că primul răspuns pe care l-am putea da la modul imediat este acesta: tare bine ar fi!
Însă mergem ușor mai departe și încercăm o analiză mai serioasă și mai concretă. Pornind de la realitatea vieții noastre zilnice. Cum este sau cum trăim noi atunci când nu suntem bolnavi, nu suferim, nu avem o suferință majoră, nu suntem săraci sau avem de toate, atunci când viața noastră curge foarte bine. Cum este viața noastră, care este atitudinea noastră în acele momente sau în acele situații? Și dacă suntem onești, cred că am vrea să dăm răspunsul pe măsură. Când trăim toată această stare de bine, de regulă suntem destul de indiferenți față de cel de lângă noi, suntem destul de insensibili la suferință, la strigătul, la durerea celor care stau în jurul nostru. Când îți merge bine ai această tendință, să te preocupi foarte mult de tine și destul de puțin de alții, dacă nu aproape deloc. Cum ne mai comportăm noi atunci când suntem sănătoși și ne merge bine? Suntem foarte grăbiți, în general. Avem afaceri, avem servicii, avem pământ, avem multe lucruri de făcut și nu avem timp pentru foarte multe alte lucruri zic eu din cele mai importante. Nu avem timp de biserică, de familie, nu avem timp de a gândi cine suntem, pentru ce ne-a adus în lumea aceasta Dumnezeu și ce avem de făcut. Suntem foarte preocupați și grăbiți, încât nici nu băgăm de seamă ce se întâmplă în jurul nostru. Și apoi, ce mai trăim noi atunci când suntem sănătoși, trăim într-o stare de bine și nu ne lipsește mare lucru? Trăim într-un duh de superioritate, de mândrie față de ceilalți. Ne socotim mai speciali și, de regulă, privim de sus pe ceilalți. Nu se întâmplă un dialog pe orizontală, ci, de regulă, se întâmplă de sus în jos, pentru că așa este: un om care are o stare din acea poziție socială, și în plus se mai bucură și de o sănătate foarte bună, atunci, de regulă, îi privește pe cei care nu sunt ca și el de sus în jos.
Sunt trei stări pe care cred că le trăim atunci când suntem foarte bine și ne lipsește suferința. Și atunci înțelegem de aici că Dumnezeu îngăduie suferința tocmai pentru a pune capăt acestor stări, acestor situații în care noi ne aflăm. Pentru că nu ar fi de dorit să ne prindă moartea nici privind cu superioritate pe ceilalți, nici grăbindu-ne la nesfârșit fără să înțelegem ce este viața aceasta și pentru ce ne-a adus Dumnezeu aici și, cu atât mai mult, nu ar fi bine să ne prindă moartea fiind indiferenți la cei de lângă noi, la suferințele, necazurile și problemele lor.
Există un detaliu foarte interesant la începutul Evangheliei pe care tocmai am ascultat-o în care este vorba despre boală, suferință. Ne spune Evanghelistul Matei că Domnul „a venit în cetatea Sa”. Când zicem cetatea Sa ne referim la orașul Capernaum, care era orașul maturității. Și aș mai face o legătură. La începutul Evangheliei după Ioan, în primul capitol, ni se spune că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”. Și subliniem: „în cetatea Sa” și „întru ale Sale”. Și facem o legătură cu modul nostru de a gândi atunci când trecem printr-o suferință grea sau când cineva de lângă noi trece printr-o suferință, o boală, avem această tendință de a-I cere socoteală lui Dumnezeu: Doamne, de ce? De ce mi se întâmplă mie? Dacă este un Dumnezeu iubitor așa cum Îl propovăduim noi, atunci de ce nu are grijă de casa Sa, de cetatea Sa, de lumea Sa în care noi ne aflăm și ne ducem viața zilnic? Cred că sunt întrebări pe care ni le punem mai ales atunci când trecem prin momente grele: De ce, Doamne, ai îngăduit ca eu, fiul Tău sau fiica Ta, să trec printr-o astfel de suferință, să trec printr-o astfel de boală? Pentru că orice om are grijă de casa lui, orice lider are grijă de cetatea lui. Și acum zic: Dumnezeu are grijă de lumea Lui. Și atunci de ce totuși atât de multă suferință?
Atât de multă suferință pentru că Dumnezeu nu ne vrea în felul în care suntem. Dacă noi ne-am schimba viața, dacă noi ne-am apropia de El și, apropiindu-ne de El, ne apropiem și de ceilalți la modul cel mai sănătos, atunci n-ar mai fi nevoie de suferință, de boală, pentru că păcatul este cel care aduce boala și suferința, nu Dumnezeu este cel care le trimite peste lume. Păcatul pe care noi îl săvârșim. Și dacă este păcat, este suferință și este boală. Numai că Dumnezeu transformă suferința și boala ca și pedeapsă pentru păcat, într-o binecuvântare. Și care este această binecuvântare? Este tocmai ceea ce am subliniat mai înainte. Că Dumnezeu nu ne vrea nici indiferenți la suferința celorlalți, Dumnezeu nu ne vrea nici mândri, Dumnezeu nu ne vrea nici grăbiți fără să știm ce-i cu noi, nu vrea să murim ca niște oameni neînțelepți, neînțelegând nimic din ceea ce suntem și din ceea ce este lumea aceasta. Și atunci ce face Dumnezeu? Îngăduie suferința și boala. Și cei care, măcar o dată în viață au trăit suferința și boala la modul profund, știu transformarea pe care poate să o aducă în viața lor. Dintr-un om tare la cerbice, dintr-un om mândru care nu vede pe nimeni, boala și suferința îl face pe acesta foarte atent la fiecare detaliu care se întâmplă în jurul său. Nu mai este omul care le știe pe toate, nu mai este omul care le poate pe toate, nu mai este omul care să le vrea pe toate. Ci este omul care vede lucrurile în esența lor, în ceea ce este cel mai important în această lume.
Se și spune că lacrimile fac ochii limpezi. Suferința și boala se dovedesc nu o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci se dovedesc modul în care Dumnezeu are milă de oameni, în sensul în care nu-i lasă în inima lor împietrită, nu-i lasă în neînțelepțirea lor. Nu îi lasă în lipsa lor de orientare în această lume. E adevărat și lucrul acesta: cel care trece prin boală, prin suferință, nu în mod obligatoriu se și înțelepțește, pentru că poate să își continue viața în împietrirea lui, în revolta lui, în nemulțumirea în care a trăit și până atunci. Dar, în același timp, un om înțelept poate să privească lucrurile altfel, să se oprească din goana în care a apucat, să privească mai cu atenție lucrurile din jurul său și, până la urmă, să afle mai cu adevărat cine este el.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne dă un cuvânt foarte încurajator. Zice așa: boala și suferința nu sunt pedepse de la Dumnezeu, nu sunt nici semne că Dumnezeu ne-a părăsit, pentru că tot ceea ce vine de la Dumnezeu milă este – dacă e vorba de boală, dacă e vorba de momente dificile din punct de vedere financiar sau dacă e vorba de multe alte probleme prin care omul este chemat să calce. Tot ceea ce vine de la Dumnezeu milă este. Și lucrul acesta îl înțelegem, poate, făcând o comparație la o altă scară – în familie. Atunci când copilașii pe care dorim să îi educăm nu ne ascultă de vorbă bună, atunci poate le spunem o vorbă mai aspră și încercăm de foarte multe ori și, în cele din urmă, uneori suntem în stare să aplicăm chiar și o pedeapsă mai dură. Dar nu pentru că nu ne iubim copilul, ci pentru că ne dorim ca el să înțeleagă, pentru că altminteri poate să cadă în ispite, în suferințe, în dificultăți mult mai mari decât cele prin care trece până acum.
Și acum să ne întoarcem la Evanghelie, încercând să evidențiem această idee, că ceea ce vine de la Dumnezeu milă dumnezeiască este. E vorba de un paralitic care a fost adus de către prietenii săi în fața Domnului Hristos și a primit iertarea păcatelor și apoi a primit și tămăduire trupească. Din relatarea evanghelică înțelegem că Domnul nu Se gândise neapărat să îi dea și tămăduire trupească, pentru că ceea ce era foarte important în acel moment era iertarea păcatelor. Tămăduirea trupească o mai poate da și omul, de aceea avem medici care sunt de partea noastră. Dar iertarea păcatelor doar Dumnezeu și lucrarea Lui în Biserică poate să o aducă. Și atunci îi dă iertarea păcatelor și apoi, în cele din urmă, provocat fiind de cei care nu înțelegeau ce se întâmplă acolo, i-a dat și tămăduire trupească.
Dumnezeu nu a venit în lume ca să ne vindece pe toți de toate bolile noastre. Pentru că uneori vindecarea este bună, în sensul că cel care primește vindecare de la Dumnezeu se întoarce la calea cea dreaptă fiind martor direct la minunea pe care Dumnezeu o face cu el. Dar alteori, cel care primește o vindecare, chiar și dintr-o boală incurabilă, curând după ce se întâmplă acest lucru se comportă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Și, de aceea, Dumnezeu îngăduie la unii dintre oameni o boală mai lungă sau mai scurtă în funcție de pedagogia pe care El o are cu fiecare în parte, pentru că încă o dată zic, nu ne vrea indiferenți, ne vrea sensibili la realitățile lumii, ne vrea să fim aproape de ceilalți, ne vrea să nu ne mai grăbim când nu e necesar.
Sfântul Apostol Pavel, el însuși mărturisește despre o problemă de sănătate, despre care nu știm foarte bine la ce se referea, și zice că de trei ori L-a rugat pe Domnul să îi ridice ghimpele pe care îl avea și Domnul i-a răspuns: destul îți este harul Meu, pentru că harul se desăvârșește în slăbiciune. Nu a vrut să îi ridice suferința, ci L-a lăsat în suferință, arătându-i că îi este mai de folos suferința prin care el trece.
Ce se întâmplă sau care este scopul, pornind de la învățătura Evangheliei de astăzi? Paraliticul avea nevoie de schimbarea lăuntrică, se vede că boala de care suferea era legată de un păcat de vreme ce îi iartă păcatul. Deci el, mai înainte de orice, avea nevoie de schimbare. Mai aveau nevoie de schimbare și cei din casa lui, pentru că Domnul, după ce îl vindecă îi spune pe de-a dreptul: du-te în casa ta! Cine suferă cel mai mult, de regulă, când e vorba de o boală? Cei din casa ta. Și, de aceea, și bucuria trebuia să fie mai întâi pentru cei din casa lui. Și apoi, în al treilea rând, boala și vindecarea care vine putea să fie o șansă de vindecare pentru cei mulți care se aflau în jurul lui Hristos – cărturari, farisei, „cârtitori de gardă” permanenți, care, văzând ce s-a întâmplat, nu au fost mulțumiți și au căutat o vină, procedural vorbind, Domnului Hristos. (…) Așadar, boala putea să fie o șansă de schimbare, atât pentru paralitic cât și pentru familia lui, precum și pentru cei care ședeau în jurul lui. Și la fel în zilele noastre, în viața noastră, boala, și dacă este să dăruiască Dumnezeu și vindecarea, pot să fie un mijloc de schimbare pentru cei care au nevoie de acest lucru.
Evanghelia de astăzi are o vădită semnificație atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar. La nivel individual, prin cuvintele Apostolului, pe care l-am auzit adineauri, spunându-le romanilor: Întăriți-vă întru nădejde! Ce înseamnă această nădejde? Înseamnă să înțelegi că Dumnezeu este Cel care stă deasupra ta și în vremuri de bine și în vremuri de suferință. Așadar: Întăriți-vă întru nădejde!
Și mai departe: fiți răbdători în suferință! Secretul unei vieți cu Dumnezeu este răbdarea. Noi nu venim la biserică ca să ne meargă bine, ca să ne ferim de suferință și de dificultăți, ci venim la biserică ca să știm cum să trăim și suferințele și dificultățile pe care Dumnezeu le îngăduie în viața noastră. Dacă venim la Biserică din aceste motive, în momentul în care dăm peste o boală, peste o dificultate, peste o boală, peste o suferință, nu găsim resursele necesare pentru a trece prin acel moment, pentru că noi am gândit prezența noastră în Biserică într-o altă variantă: eu Îți dau, Doamne, Tu îmi dai înapoi. La Dumnezeu nu funcționează așa! Pe cine iubește Dumnezeu îl ceartă – noi știm principiul acesta – și, cu precădere, pe cel pe care îl iubește ca să îl facă mai bun, să-l facă mai luminat, să-l facă mai atent la ce se întâmplă în jurul său, să-l facă mai înțelept.
Și, în cel de-al treilea rând, Sfântul Apostol Pavel ne spune să stăruim în rugăciune. Când trecem printr-o suferință, stăruința în rugăciune este cel mai de folos lucru, pentru că rugăciunea nu neapărat vindecă tot timpul (vindecă atunci când Dumnezeu vrea lucrul acesta și când știe că ne este de folos), dar rugăciunea ne întărește și ne deschide ochii, în așa fel încât să privim realitatea pe care noi o trăim altfel, într-o altă paradigmă, iar ceea ce acum ni se pare de nepurtat și imposibil de acceptat, prin rugăciune Dumnezeu face ca lucrurile să se schimbe și să ne schimbe: noi să fim altfel.
Așadar să ne întărim întru nădejde, să petrecem cu răbdare în suferință și să stăruim în rugăciune.
Iar când vine vorba despre sensul colectiv, citim în continuare îndemnul pe care Sfântul Apostol îl face: ca noi să participăm la trebuințele fraților, dragostea de străini punând-o în practică. Evanghelia de astăzi subliniază și acest lucru pentru că vindecarea presupune participarea întregii comunități.
Primim așadar și ne încurajăm în problemele și suferințele noastre, ne întărim întru nădejde și răbdare și ne străduim să ne rugăm mai mult, având încredere în Domnul Hristos, Care este Doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Amin.
PS Benedict Bistrițeanul, Cuvânt la Duminica a 6-a după Rusalii