Dificultatea cea mai frecventă, cunoscută de fiecare din experiență, este arta foarte delicată de a pune în acord lumea noastră psihică — conținutul ei mișcător, agitat, încărcat de grijile momentului prezent — cu conținutul rugăciunii liturgice sau al rânduielii noastre personale. Dar, în spatele acestei tensiuni foarte reale, de căutare a unui acord dificil, se ascunde adeseori o surdă împotrivire, o formă de ispită foarte rafinată.
Această ispită se folosește, de regulă, de argumentul sincerității: nu te afli, pentru moment, într-o stare de rugăciune; dacă te forțezi, riști să profanezi sacrul, fiindcă, oricum, ai rămâne ispitit, exterior, absent — iar în cele din urmă, plictiseala și apăsarea sufletului ar triumfa.
Trebuie oare, în acest caz, să aștepți momentul inspirației, cu riscul de a nu-l afla niciodată?
Pentru a elimina din rădăcină această formă subtilă de tentație și a îndepărta orice neînțelegere, este important să înțelegem că rugăciunea presupune o stare preliminară, un aspect ascetic de efort.
Iată experiența unui sihastru:
„Eu cred că nu există lucru mai greu decât rugăciunea. Când omul vrea să se așeze la rugăciune, tocmai atunci vrăjmașii, demonii, caută să-l împiedice… Rugăciunea cere luptă până la ultima suflare.”
Există și o rezistență a firii, care decurge din lenevirea și greutatea sufletului. Toată această latură întunecată a ființei umane ne face să înțelegem, urmându-l pe Origen, „că un singur sfânt este mai puternic în luptă, prin rugăciunea sa, decât o mulțime de păcătoși.” În alt loc, același autor observă, în treacăt, că „urcușul unui munte înalt este obositor…”
Avem noi, oare, timp suficient pentru a ne ruga? Desigur — și încă mult mai mult decât credem. „Câte clipe de toropeală, de neatenție ar putea deveni clipe de rugăciune, astfel încât să ajungem atenți, prezenți față de ființe și lucruri! Chiar grija, dacă devine dialog cu Dumnezeu, o lăsare în grija Lui, se poate transforma în rugăciune. I se poate dărui până și oboseala care ne împiedică să ne rugăm — chiar și neputința de a ne ruga.”
Tocmai în aceste clipe frecvente de singurătate, de oboseală, numele lui Iisus poate deveni un strigăt de chemare interioară, lumina care dă sens unei munci monotone, sunetul realului care îndepărtează reveria sau, pur și simplu, binecuvântarea așezată asupra ființelor și lucrurilor.
„Aducerea-aminte de Dumnezeu, chiar fără să fie rostit un singur cuvânt, este deja rugăciune și ajutor”, spune Sfântul Varsanufie.
Totodată, „la ceasul când duhul rătăcește, este mai bine să citești decât să te rogi”, până în clipa în care „Duhul însuși învață inima”. De aceea, explică Sfântul Isaac, „rugăciunea este cheia care deschide înțelegerea Scripturii.”
Paul Evdochimov, „Vârstele vieții spirituale”