Vorbim despre deznădejdea de care sunt stăpâniţi mulţi oameni în zilele noastre. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, deznădejdea poate fi de două feluri. „Există o deznădejde din mulţimea de păcate şi din povara conştiinţei şi a întristării de nesuportat (…). Şi există o deznădejde ce ni se întâmplă din mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră.” Deznădejdea cea dintâi îl conduce pe om la nepăsare. In cel de-al doilea caz, stăpânit de această deznădejde, omul „nu mai are nădejde în nevoinţă”, în „luptele duhovniceşti”, ceea ce, potrivit Sfântului Ioan, este fără de folos.
De o asemenea deznădejde este cuprins cel stăpânit de o mare mândrie şi o înaltă părere de sine, care după căderea într-un păcat nu poate crede că el însuşi a putut săvârşi o astfel de faptă. Desigur, între mândrie şi deznădejde, spune Sfântul Ioan Scărarul, nu există nici o potrivire, aşa cum nu există nici între nuntă şi înmormântare, însă prin înrâurirea demonilor le putem vedea lucrând şi împreună: „Pe cât de potrivnică este căsătoria faţă de ieşirea din lume, pe atât de potrivnică este mândria faţă de deznădejde. Dar, din pricina neorânduielii dracilor, se pot vedea amândouă împreună.
Astfel, deznădejdea cu privire la mântuirea noastră vine de la demoni. Sfântul Ioan învaţă, totodată, că nu trebuie să luăm aminte la visele pe care ni le aduce diavolul, înfăţişându-ne chinuri, ci să ne încredem în cele care ne înfăţişează iadul şi judecata, „dar dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejdea”, spune Sfântul, „şi ele sunt de la dracul.”
Această deznădejde însuflată de diavoli lucrează pierzarea noastră. Precum celui pe moarte nu-i mai este cu putinţă să umble, „aşa cel deznădăjduit nu se poate mântui”. Cine nu are credinţă în mila, în milostivirea lui Dumnezeu şi cade în deznădejde, „se înjunghie” singur: „Cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine.” Sfinţii ne îndeamnă să nu deznădăjduim până la suflarea cea mai de pe urmă: „Nu trebuie să deznădăjduiască cineva până la ultima răsuflare” (Sfântul Ioan Scărarul).
Am subliniat în cele de mai sus faptul că mulţi oameni în vremea noastră nu vor să primească nici un cuvânt mustrător şi tămăduitor, nici chiar pe cel al Părintelui lor duhovnicesc. Auzind un astfel de cuvânt, cad într-o mare deznădejde. Sau, iarăşi, citesc vieţi şi învăţături ale sfinţilor şi sunt cuprinşi de deznădejde, gândindu-se că ei nu înfăptuiesc nimic. Pe de o parte, acesta este un lucru foarte bun. Trebuie să fie înlăturată odată această poleială a noastră de „sfinţenie” şi „bună-cuviinţă”, pentru a începe să clădim casa sufletului nostru. Să încetăm a mai trăi cufundaţi în vise şi visări. Lumea aceasta părelnică ne pricinuieşte boli-anomalii sufleteşti şi probleme lăuntrice. Astfel, toate cele părelnice trebuie să moară.
Mulţi sfinţi vorbesc despre deznădejdea cea după Dumnezeu care se deosebeşte de deznădejdea lumească. Omul trebuie să înceteze a crede în idolul sinelui său, care este izvorul unei mari anomalii.
Deopotrivă însă cu acest privilegiu de seamă al deznădejdii, trebuie cultivată şi nădejdea cea după Dumnezeu. Trebuie să credem, adică, în propria noastră netrebnicie şi ticăloşie, dar, totodată, şi în marea dragoste, iubire de oameni şi milă ale lui Dumnezeu.
In felul acesta creşte rugăciunea. Iar după măsura adâncirii în rugăciune şi a sporirii pocăinţei, i se dăruieşte omului binecuvântarea lui Dumnezeu. Cine aude izbânzile cele mai presus de fire ale sfinţilor, adică virtuţile lor mai presus de fire, şi se lasă stăpânit de deznădejde omenească, este lipsit de minte, adică nebun. Citind vieţile sfinţilor, creştinul care trăieşte întru cunoştinţă fie păşeşte cu bărbăţie pe urmele lor, fie îşi recunoaşte cu smerenie starea în care se află, neputinţa, şi se prihăneşte pe sine (Sfântul Ioan Scărarul).
Există, prin urmare, deznădejdea cea după om, care este o energie- lucrare a demonilor şi îl paralizează pe om, şi deznădejdea cea după Dumnezeu, însuflată de Harul lui Dumnezeu, ce îl călăuzeşte către rugăciune, către aflarea milei dumnezeieşti. Pe cea dintâi o caracterizează trândăvia şi nesimţirea, pe cea de a doua, rugăciunea şi nădejdea în Dumnezeu.
Mitropolit Hierotheos Vlachos
Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, București 2017