A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta; a trăi cu El, a vorbi cu El, a te sfătui cu El, a nu face nimic fără a-L întreba pe El şi fără a asculta de El. A crede cu adevărat înseamnă a atinge culmea pe care a atins-o Sf. Ap. Pavel când zicea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Gal 2, 20)”. (Pr. Iosif Trifa)
În cea de-a doua Duminică de după Paşti, cea a Sfântului Apostol Toma, obștea monahală și credincioșii prezenți au înălțat rugăciuni comune la Sfânta Liturghie oficiată de slujitorii așezământului monahal. Pericopa evanghelică a acestei Duminici ne prezintă momente tulburătoare petrecute cu apostolii, atunci când Mântuitorul Hristos intră prin ușile încuiate și le zice: Pace vouă! Ce a însemnat pentru ei această reîntâlnire este greu de exprimat. A fost sentimentul pe care îl trăiește cel ce pierde Totul ca apoi să-L regăsească, al părintelui care-și pierde copilul și-l recapătă, al orbului care și-a pierdut vederea și o redobândește și chiar mai mult decât atât. În dragostea și bunătatea Sa, Mântuitorul nu doar li S-a arătat, ci i-a și întărit, dându-le Duhul Sfânt.
La această primă arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma, căruia îi este închinată această Duminică, nu era de faţă. În Evanghelii, Toma este prezentat drept un bărbat curajos, hotărât. El este cel care îi îndeamnă pe ceilalți apostoli să-L urmeze pe Hristos până la moarte: „Să mergem şi noi şi să murim cu El.” (In 11, 16). Sfântul Apostol Toma are curajul și sinceritatea extraordinară față de Hristos, cerându-I să îl încredințeze de adevărul Învierii. Am putea să ne întrebăm: De ce nu a acceptat mărturia celorlalți Apostoli despre faptul că L-au văzut pe Mântuitorul Hristos înviat? De ce a spus că are nevoie de dovezi palpabile?
Un răspuns la aceste întrebări îl oferă Mitropolitul Antonie de Suroj: „Toma a văzut în spusele lor bucuria că Hristos nu murise, că El era viu, că biruința fusese dobândită; dar, cu toate acestea, ei au rămas aceiași oameni. Nu a vazut în ei nicio diferență. Erau aceiași oameni pe care îi știa, doar că bucuria luase locul fricii. Și Toma afirmă: „Dacă nu voi vedea cu ochii mei, dacă nu voi cerceta eu însumi Învierea, nu pot să vă cred”. Oare nu același lucru pot să îl afirme și cei care ne întâlnesc pe noi? Și noi am vestit Învierea lui Hristos cu câteva zile în urmă, hotărât, sincer, cu toată încredințarea. Și noi credem în Înviere cu toată ființa…Și totuși, noi vestim, dar nu suntem. Ar trebui să fim atât de diferiți față de cei care nu au experiența Domnului Celui Viu și Înviat (Cel ce ne-a împărtășit Viața Sa, Cel ce ne-a trimis Duhul Său Cel Sfânt), precum o persoană vie este diferită față de o statuie.”
Oare oameni care ne întâlnesc pe noi, care trăesc și activează în preajama noastră, sesizează că suntem mlădițe ale lui Hristos Cel Înviat, temple ale Duhului Sfânt? Pentru cei din jur, dar și pentru noi înșine, trebuie să fim în stare să ne trăim credința, nu doar să o afirmăm. Oamenii nu pot fi cuceriți cu teoriile noastre despre Dumnezeu. Ei vor „să Îl pipăie pe Dumnezeu” și ar putea s-o facă, dacă despre El ar mărturisi viața noastră: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).